Și iată astăzi doresc să vă vorbesc despre pastorație. Această tema întotdeauna generează gânduri de neliniște pentru fiecare preot, pentru fiecare episcop, și ar trebui să neliniștească și pe orice credincios, pentru că într-o oarecare relație, chiar dacă nu are harul preoțesc, fiecare credincios este trimis în lume să fie propovăduitorul lui Hristos, martorul vieții veșnice, ghidul tuturor celor care vor să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu. Și de aceea ceea ce doresc să spun, are legătură în primul rând cu slujirea preoțească, dar în același timp se referă și la preoția împărătească al credincioșilor.
Înțelegând aceste rațiuni vom înțelege mai bine când vom citi pericopa Mântuitorului despre oaia pierdută, deoarece povestirea ne atinge pe toți la inimă, chiar dacă suntem îndepărtați de aceste modele de viață. Simțim, că această oaie, care pur și simplu s-a îndepărtat de turmă mergând pe alte terenuri mai bogate în iarbă, și-a uitat turma, l-a uitat pe păstorul ei, se poate sesiza însă că păstorul nu a dat dovadă de neatenție! Aici nu se poate vorbi despre acest prejudiciu al neatenției păstorului, ci faptul că această oiță îi era foarte dragă, cu toate că s-a născut în casa păstorului ei, a fost hrănită din munca stăpânului ei, a fost apărată de lupi, pur și simplu a plecat, nefericita de ea.
Astfel se întâmplă în familiile noastre. Îmi amintesc în mod special de o familie: fiica a fugit cu un bărbat tânăr, care curând o părăsise, iar la scurt timp ajunse vestea la casa fetei. Familia aștepta, iar tatăl mâhnit, la un moment dat se ridică, se îmbracă, își pune pălăria și spune la ieșire din casă: „Eu merg s-o caut“. Și a fost plecat doi ani pentru a o căuta pe fiica lui. Familia aceasta aștepta și trăia cu nădejdea, că tatăl se va întoarce cu fiica lui. Dar tatăl a căutat-o în fiecare oraș, trecând dintr-un oraș în altul, descurcându-se cum putea și într-un sfârșit o găsește pe fiica lui pierdută; ei îi era frica să se mai întoarcă acasă. Ne mai așteptând o i-a și se întorc acasă. Acest caz poate fi un accesibil tablou de pastorație, după modelul păstorilor din vechime și respectiv al ciobanului în relație cu oile lui. Cuvintele „miel“, „căprioară“, „vițel“, „oaie“ nu reflectă aproape nimic în cultura noastră, în trecut aceste cuvinte au fost atât de cordiale, erau cuvinte pline de gingășie și căldură, de iubire mai ales în relațiile intime ale oamenilor.
Dacă veți citi în diferite locuri din Vechiul și Noul Testament, veti găsi în mod sigur mai multe indicații (despre pastorație), decât aș putea oferi eu. Doresc doar să subliniez câteva caracterisitici și însușiri ale păstorului, fără de care nu poate exista o pastorație: pastorația nu este o meserie, sau o tehnică, nu este un mod de a conduce și guverna, ci o slujire jertfelnică și mângâietoare. Păstorirea nu știe ce este ziua și noaptea; nu este nici un moment în care omul să aibă dreptul să sufere, nu este îndreptățit să fie în strâmtorare, deoarece păstorului i-a venit timpul de odihnă și este ocupat cu el însuși. Nu există un astfel de timp! Dacă păstoriții mei, familia mea s-a născut în jurul meu, dacă ei, copiilor mei, le voi adresa următoarea dorință: „Tu chinui-te, iar atunci când voi avea timp mă voi îngriji de tine“. Firesc că nu există un astfel de timp, în care rugăciunea preotului să înceteze. Nu poți să-i spui omului: „De foarte mult timp te știu că ești bolnav, tot mai rar și mai rar te pomenesc, am obosit din cauza bolii tale, de suferința ta, de condamnarea ta în închisoare, am obosit din cauza faptului că la tine nimic nu se așează și nu progresezi“. Există oare un astfel de comportament cu sora, mama, tatăl, fratele și soția noastră? Nu cred!
Există un model de pastorație expresivă reflectați prin acești termeni caracterisitici: gingașia, adâncimea, o relație de sânge, și cu adevărat este o legătură de sânge cu cei din jurul nostru, pentru că suntem cu siguranță o singură familie și un singur trup și nu este o simplă confirmare teologică. Dacă nu credem acestea, atunci toate cuvintele noastre despre botez, care ne fac mădulare vii al trupului lui Hristos cel viu, sunt minciuni; dacă nu credem în consangvinitatea noastră a preoților cu toți păstoriții noștri, atunci cuvintele noastre despre Împărtășirea Sfintelor Taine, despre comuniunea cu Trupul și Sângele lui Hristos, care ne preface deoființă și de un sânge cu Hristos, este o amăgire. Și dacă nu este un neadevăr, atunci suntem puși în fața unor concluzii neiertătoare: fiecare om îmi este un frate, o soră, lui Dumnezeu îi este atât de drag de el, încât Dumnezeu pentru el, chiar pe Fiul Său Unul Născut l-a dat, Îi este atât de drag lui Hristos, încât Mântuitorul toată viața și toată moartea a dat-o pentru ca acest om, care mie după felul lui omenesc nu-l simpatizez, trăiește, a înviat și a intrat în Împărăția Cerească, pentru a deveni fratele meu. Este o realitate și pastorația în aceasta constă.
Cât de ușor ne este să intrăm în altar, uitând că altarul este locul care aparține doar lui Dumnezeu; în acest loc nu putem intra decât dacă intrăm printr-o conștiință de teamă, pentru că intri în domeniul lui Dumnezeu și în acest loc nimeni nu îndrăznește să stea pentru că acolo sălășluiește Sfântul Duh și acolo este doar locul lui Hristos. Noi trebuie să intrăm în altar, doar pentru a săvârși în el slujba, cu teamă, cu cutremur, cu conștiință, știind că doar Harul Dumnezeiesc, asemenea unei mâini Dumnezeiești care l-a mângâiat pe Moise, atunci când Slava Domnului pe Sinai s-a pogorât în fața lui, ne poate îngrădi, pentru ca focul Dumnezeiesc să nu ne mistuie, după cum s-a pogorât din cer peste jertfa lui Ilie. În acest mod trebuie sa intrăm și să slujim în altar. În acest caz care este situația noastră a preoților? Cu ce temere ședem fiecare săvârșind slujirea și se lucrează toate acestea? Cunosc un caz în care un preot tânăr, stând în fața Sfintei Mese, simțea că nu este în stare să săvârșească taina, copleșindu-i toate puterile omenești, iar în acea neputință a spus: „Nu pot! Eu nu pot!“ și în acel moment a simțit că între el și masă era prezent Cineva, a simțit nevoia să pășescă în spate, pentru a păstra o distanță până la masă pentru că Cineva s-a făcut prezent, săvârșind acea Dumnezeiască Liturghie, pe care doar El, Singurul o poate săvârși. Acest caz a fost în timpul nostru, în hotarele și propria mea experiență.
Ce pot să mai spun despre jertfă, despre slujirea în sine? Singurul și primul slujitor al Bisericii lui Hristos este Domnul nostru Iisus Hristos; este unica putere, care creează minuni în Dumnezeieștile taine, toate cuprind puterea lui Dumnezeu, puterea Atotțiitoare a Duhului Sfânt. La începutul Liturghiei când toate sunt pregătite pentru taină, atunci când credincioșii s-au adunat, când pâinea și vinul sunt pregătite pe jertfelnic, diaconul rostește cuvântul care de cele mai deseori trece pe lângă noi: „ Vremea este să lucrăm Domnului, binecuvintează Stăpâne“. Aceste text noi îl interpretăm foarte simplu crezând că-i reamintim preotului de momentul rugaciunii: este momentul să începi slujba. Am întrebat pe stareții bătrâni de pe Muntele Athos, care este corespondentul acestor cuvinte în limba greacă. Monahii nu interpretau sensul acestor cuvinte: „este momentul să slujim pentru Dumnezeu“. Pentru ei accentul cade pe un alt mod de înțelegere: „ A venit timpul Domnului să-i slujim“. Noi am făcut tot ce ne-a fost în puterea noastră, adică am venit în fața altarului, am organizat un sobor de preoți, ne-am pregătit, am înălțat Domnului o rugăciune personală, ne-am pocăit, ne-am prezentat cu frică și cu cutremur în fața Domnului, am pregătit pâinea și vinul, și ce putem oare să facem mai mult? Este oare posibil ca printr-o oarecare putere preoțească sau arhierească să prefacem această pâine în Trupul lui Hristos și vinul în Sângele lui Hristos? Acest lucru poate să-l lucreze doar Dumnezeu. În acest context preotul și diaconul vor rosti sfintele cuvinte care prefac darurile, preface întreaga Biserică, iar aceste cuvinte sunt rostite în Biserică și doar de Biserică, deoarece Biserica nu este o simplă comunitate de oameni, de credincioși fideli Domnului și ascultători Lui, ci un trup Dumnezeu-Omenesc, Dumnezeu adevărat și om adevărat, trup în care Sfânta Treime subzistă în deplinătate în unitate cu creația împăcată în Dumnezeu, unde dumnezeirea în trupul lui Hristos locuiește în toată deplinătatea (Col 2, 9). Biserica este plină și trăiește prin Duhul Sfânt, iar viața noastră în Hristos este îmbogățită în Dumnezeu (Col 3, 3). Din acest motiv putem noi să rostim aceste cuvinte sfinte, prefăcând suma faptelor și cugetelor omenești. Chiar dacă cuvintele și mișcările sunt ale noastre, iar fără aceste cuvinte de invocare Dumnezeu nu va preface nimic, cu toate acestea Săvârșitorul Tainei rămâne Iisus Hristos, Unul și Singurul Întâisfințitor și Păstor al Bisericii, cu puterea Sfântului Duh cu care plinește Biserica.
Fiecare din noi mărturisim prin icoane, prin tradiția Bisericii, prin credința Bisericii, că după moarte Hristos merge în iad, este bine să știm ce presupune aceasta! Atunci când gândim despre iad, gândim în imagini, folcloric, despre locul unde sunt cele mai groaznice chinuri. Cel mai strașnic mod de a vedea iadul în Vechiul Testament, adică șeolul, despre care amintește psalmistul și alte locuri din Sfânta Scriptură, nu este chinul, ci locul unde Dumnezeu lipsește și unde nu va fi simțit niciodată, este ultimul loc al absenței și deznădejdii, echivalent cu despărțirea veșnică de Dumnezeu. Prin păcatul lui Adam în iad mergeau toți. Citiți pilda despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr; atât bogatul cât și Lazăr și Avraam se află în acest șeol; viața lor este diferită, suferința lor este diferită, iar sfârșitul este comun tuturor, aproape identic, între Dumnezeu și acest loc nu există cale. Atunci când Hristos intră în iad, pierzându-l pe Dumnezeu (ca om) pătrunde personal această grozăvie a lipsei lui Dumnezeu. Ca orice om, care l-a pierdut pe Dumnezeu, merge în acele adâncimi, de unde (ca și cum) nu există scăpare și unde nu îl poți întâlni pe Dumnezeu. Iar iadul l-a rândul lui își deschide larg gura pentru a înghite pe Acela care pe pământ neîncetat l-a biruit. Și atunci, înfiorător descoperă, că prin acest suflet omenesc a intrat în iad și prezența Dumnezeiască.
Aceasta este calea lui Hristos. Care este calea noastră? Dacă suntem păstori, dacă suntem preoți în Hristos, atunci este necesar să parcurgem calea lui Hristos în stare de pregătire pentru a fi solidari cu oaia pierdută, cu cei atei și cu cei păcătoși, cu toți oamenii și dacă este nevoie să retrăim groaza nopții din Ghetsimani, mergând chiar și la propria moarte. În momentul în care vom gândi că moartea ne deschide în sfârșit drumul spre Dumnezeu, trebuie să fim pregătiți să pășim în iadul lăuntric al omului, iar dacă va fi nevoie, să nu neglijăm pe nimeni de mila noastră, oriunde s-ar afla.
Preotul nu este un conducător; preotul nu are drepturi; are doar privilegii veritabile și dumnezeiești, adică să iubească până la moarte și moarte pe cruce. Unul dintre asceții din răsărit a fost întrebat, ce înseamna să fii preot, el a răspuns: „Preotul este un om răstignit“ Preotul este omul care s-a lepădat de sine și se leapădă mereu de sine și în fiecare clipă se leapădă de sine, nefiind supus oricăror drepturi, în sensul că se leapădă de sine și în cele mai amăgitoare fapte ale răutății, considerându-se păcătos, dar și în momentele în care i se încalcă și drepturile sale civile, umane. Preotul este chipul lui Hristos, este o icoană, el este grija lui Hristos, el este iubirea lui Hristos, el este sângele lui Hristos, care poate fi și vărsat.