Despre mucenicia adevăratului monah
Sângele mucenicului nu este mai de preț decât petrecerea monahului. Pătimirea muceniciei este din constrângere, reaua pătimire pentru virtute a monahului este de voie. Așa cum Domnul prin bunăvoire a primit patima pentru noi, la fel și petrecerea nestricăcioasă a monahului poartă, în tot trupul, crucea patimii mântuitoare.
Sângele mucenicului nu este mai de preț decât petrecerea monahului. Pătimirea muceniciei este din constrângere, reaua pătimire pentru virtute a monahului este de voie. Așa cum Domnul prin bunăvoire a primit patima pentru noi, la fel și petrecerea nestricăcioasă a monahului poartă, în tot trupul, crucea patimii mântuitoare. Curăția monahului templu sfânt al lui Dumnezeu este. Căci unii în cojoace și sfinte piei, alții în munți și peșteri și în crăpăturile stâncilor, în nevoi, în necazuri[1], rău pătimind, au plinit toată tăria nevoinței și au îmbrăcat puterea nestricăciunii îngerilor. Pentru care pricină și dumnezeiescul Apostol a învățat, zicând: „Când sunt slab, atunci sunt tare”[2]. Căci sunt mulți satrapi și arhonți ai demonilor care ziua și noaptea tulbură cu război mintea monahului. Căci unul își aduce tabără și, pe cel ce este în înfrânare, îl săgetează cu foame. Și, când sunt gata să îl doboare, monahul, amintindu-și de bunătățile viitoare ce au să fie dăruite de Dumnezeu, prin rugăciune, ca și cu o sabie, îi pierde pe aceștia. Apoi altul, stând împreună cu monahul, îi aduce în minte grija ce avea pentru bunurile proprii în lume, pentru aur și veșminte și toată bogăția, pare să-și arunce săgețile pe drept. Atunci monahul, amintindu-și de iertare, cugetă la partea înțelegătoare a sufletului, potrivit aceluia care spune că „nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta”[3]. Aceia iarăși căzând, se fac nevăzuți, ducându-se plângând la împăratul lor, ca unii care nu au putut nimic pentru biruirea monahului.
Iar ei, venind la unele ca acestea, aduc focul cel mai crâncen, săgetând trupul monahului spre patimă și cunoașterea curviei, apoi, când aceștia îl stârnesc prin aceste săgeți și când monahul este biruit de gânduri, ca de sângiuri, atunci amintirea nestricăciunii, faptul de a fi aproape de Dumnezeu, îi amenință mintea cu frica lui Dumnezeu și cu frica focului și a întunericului altor asemenea pedepse. Și astfel izbăvit fiind ca printr-un aliat, doboară pe căpetenia demonilor. Și ca un rege care cade sub răni, care tremură la numele regelui mai puternic, la fel și tatăl răutății se biruiește și numai la amintirea numelui cununilor. Dar nici când vrăjmașul cade, nu trebuie ca monahul să fie nepăsător. Și mereu acesta trebuie să fie, precum heruvimii și serafimii, ochi pentru vederea virtuților și întreg, precum focul, pentru arderea vrăjmașului. Pururea, cu frică și cutremur și cu lacrimi și umbrit de aripile smereniei și ale modestiei, să-L laude pe Ziditor cu slavoslovie fără de tăcere, depărtându-se de slavă deșartă, păzind dreapta socoteală și având dragostea sădită în el, să vorbească cu măsură, să nu-și umple pântecele, să nu se certe pentru lucruri deșarte, să se cerceteze pe sine și să-și educe voința, să nu fie iubitor de argint, să nu fie iubitor de stăpânire asupra aproapelui, să doboare lauda, dimineața să fie în rugăciune, noaptea să fie ca o pasăre singuratică pe acoperiș[4], voia lui Dumnezeu să o facă prin slujirea oamenilor, să nu fie biruit de orice mișcare a cugetului, să împlinească cu fapta, mai înainte de toate, cele pe care le învață.
Așa este viața monahului. Și după toate aceste virtuți, să cugete și la alte nevoințe ale trupului, mucenicește, după putere. Căci așa cum marea primește toate celelalte râuri și niciodată nu se umple, până ce cerul și pământul se vor învechi, așa trebuie și monahului să-i fie nesățios dorul de a răbda pururea luptele cele aduse asupra lui, până la ieșirea din trup, ca să se laude întru cele scrise de David: „Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea”[5]. Să alergăm, așadar, și noi, fraților, ca să fim încununați, înainte de a fi închiși dincolo de ușa pe care nu o va deschide nici rugămintea, nici pocăința, nici lacrimile, nici plânsul. Cum spune și dreptul Iov, care a împlinit atât de mari virtuți: „Moartea este omului odihnă”[6], adică încetare a faptelor. Căci calea acestuia este ascunsă, neavând petrecere spre faptă bună. Căci „l-a închis pe el jur împrejur, zice, Domnul”[7], după sentința împotriva fecioarelor celor nebune care ziceau: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă”[8], le răspunde acel: „Amin, amin vă zic vouă, nu vă știu pe voi”. Pentru ce? Fiindcă nu au purtat în corturile trupului, ca untdelemn, strălucirea petrecerii din timpul vieții, ci au rămas rușinate și fără scuză înaintea lui Hristos. Dar noi să-L rugăm să ne rânduiască pe noi, împreună cu fecioarele cele înțelepte, că Lui I se cuvine slava, Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
[Cuvântul al XXV-lea, extras din volumul Sf. Simeon din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice (col. Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, nr. 4), trad. Laura Enache, ediție de Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2013]