Despre o făgăduință și o... vulpiță
„Și eu Îl cinstesc pe Dumnezeu Care a creat lumea aceasta! În fiecare seară vărs într-o găleată lapte de capră și îl pun sub un finic. Seara, Dumnezeu vine și bea lăpticul meu. Îi place foarte mult! Nici măcar odată n-a mai rămas ceva în găleată”.
În Egipt, unde din vechime existau adânci rădăcini creștine, erau multe mănăstiri mari. Într-una din ele trăia un monah care era prieten cu un agricultor felah cu totul neinstruit, dar și fără viclenie. Într-o zi felahul îi spune monahului. „Și eu Îl cinstesc pe Dumnezeu Care a creat lumea aceasta! În fiecare seară vărs într-o găleată lapte de capră și îl pun sub un finic. Seara, Dumnezeu vine și bea lăpticul meu. Îi place foarte mult! Nici măcar odată n-a mai rămas ceva în găleată”. Când a auzit aceste cuvinte monahul nu s-a putut abține să nu râdă. Cu inimă bună și cu înțelegere i-a explicat prietenului său că Dumnezeu nu are nevoie de lapte de capră. Totuși câmpeanul o ținea una și bună. Atunci monahul i-a propus ca în noaptea următoare să urmărească împreună ce se întâmplă după ce lasă laptele sub finic. Zis și făcut. Noaptea monahul și câmpeanul s-au ascuns pe-aproape și la lumina lunii au văzut îndată că o vulpiță s-a apropiat pe ascuns de găleată și a lins tot laptele până la ultimul strop.
Această descoperire l-a lovit pe câmpeanul acela ca un trăsnet. „Da, acceptă el zdrobit, acum văd și eu, nu era Dumnezeu!”
Monahul a încercat să-l liniștească pe câmpean și a început să-i explice că Dumnezeu este Duh, că este absolut diferit în raport cu lumea noastră, că oamenii Îl cunosc într-un mod special...Totuși câmpeanul stătea înaintea lui cu capul plecat și apoi a început a plânge și a plecat în coliba lui.
Monahul s-a dus și el la chilia lui. Totuși când s-a apropiat a văzut cu uimire un înger în ușă care-i tăia calea. Monahul, înfricoșat, a căzut la pământ și îngerul i-a zis:
„Omul acesta simplu nu avea nici educație, nici înțelepciune, nici instruire, ca să-L slujească pe Dumnezeu altfel decât o făcea el. Iar tu cu înțelepciunea ta și cu cultura ta i-ai luat și această posibilitate. Vei spune oare fără îndoială că ai judecat corect? Totuși un lucru nu știi, o, înțeleptule, Dumnezeu văzând inima sinceră a câmpeanului, în fiecare seară trimitea la finic vulpița aceea, ca să-l odihnească și să primească jertfa lui”.
Vreau să simt bucuria lui Hristos!
„Omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, de veșnicie”
Traducere și adaptare:Sursa:http://anavaseis.blogspot.ro/2013/11/blog-post_9677.html?utm_source=BP_recentCitește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro