*Dedic Irinei, această serie de articole despre plictiseală.

Există viață după plictiseală?

Există o părere, falsă, desigur, că numai proștii se plictisesc. Adevărul e că proștii găsesc mereu ceva de făcut în universul lor limitat. Cei care au șansa plictiselii sunt oamenii superiori, cu pretenții de la viață, care nu se mulțumesc cu ceea ce e mai la îndemână. Plictiseala e o stare proastă dar, totodată, o șansă de a descoperi un stil de viață, o modalitate de a-ți petrece timpul care să îți aducă împlinire.

Am scris rândurile care urmează nu ca să tratez un subiect teoretic care poate interesa pe unul sau pe altul. Scopul meu este să ajut un cititor mai tânăr, care acum își începe viața și încă nu este bine orientat în ea, și lui mă adresez în continuare. Dacă vei citi acest text cu atenție, vei încerca să îl înțelegi, să-ți explici ție însuți, prin prisma lui, ceea ce se întâmplă cu tine, să încerci să faci ceea ce îți propun, vei avea șansa să îndrepți starea care te bântuie. Ar fi bine pentru tine, nu cred însă că o vei face: nu ești pregătit, nu te plictisești cu adevărat ca să vrei să faci un efort radical ca să scapi de starea asta sau încă nu ai resursele necesare ca să o faci.  Oricum, textul nu este inutilizabil, îl poți folosi și mai târziu, când vei avea o experiență de viață mai bogată și nevoi mai presante.

Până atunci ia-l ca pe o lectură din care poți învăța ceva. Fructele nu se coc când vrem noi, ci când le vine timpul. Deci nu trebuie să forțezi nota, să vrei să ai la 14 ani trăirile și experiența de la 30 sau 40. Totuși, ca să se coacă, pomii trebuie îngrijiți, tratați de goange și udați. Cam asta fac eu acum pentru tine: sunt în exercițiul manifestării grijii. Sper să apreciezi.

Ce este și de unde vine?

Plictiseala ar fi, mai întâi de toate, constatarea lipsei de interes față de lucrurile din jur, chiar cele care înainte ne încântau. Pur și simplu lucrurile nu mai sunt atrăgătoare, mintea intră într-o căutare continuă de senzații din care nimic nu o mulțumește. Imagini, acțiuni, evenimente, chipuri de oameni mai apropiați sau mai depărtați, toate îți trec pe dinainte, îți apar în fața ochilor minții, dar niciunul nu stă prea mult timp acolo. Vrei mereu altceva care să te scoată din amorțeală, dar nimic nu pare să reușească. Întâmplările vieții intră într-o monotonie înnebunitoare pe care nimic nu o întrerupe, spre disperarea plictisitului.

Cauți mereu o ieșire din starea asta, fără să fii în stare să-i dai de capăt. Zilele  se succed, așteptând, cu înfrigurare să se întâmple neașteptatul care să te scoată din agonia zilnică. Până la urmă te resemnezi cu ce îți oferă prezentul, și continui să trăiești, jinduind însă, pe ascuns dar în permanență, la o ieșire, la o evadare din cotidianul anost. De mai multe ori s-ar părea că poți, ai licăriri de speranță. Te întorci însă, resemnat, după un interval oarecare de timp, la starea ta dintotdeauna.

Copiii mici nu se plictisesc. Oamenii mari însă, începând din adolescență, încep să o facă. Ce se întâmplă cu ei, așa, deodată? Cred că își pierd inocența copilăriei, bucuria pură, nevinovată, de a descoperi lumea. Deja „când te faci mare” e rușinos să mai ai trăirile naive și pline candoare ale copiilor. Deci un motiv pentru care ne plictisim este această pierdere a copilăriei, ieșirea din viața fără griji în care ne minunam pentru orice. Toate erau noi, meritau atenția noastră, exclamațiile noastre uimite.

Avem tendința de a desconsidera această stare ca infantilă, de a ne bucura că am depășit-o și de a nu mai vrea să ne mai întoarcem vreodată la ea. De fapt, în nevinovăția neștiutoare a copiilor, care se bucură de tot felul de „fleacuri” care îl lasă rece pe omul „matur” e mai multă înțelepciune decât în pretinsa cunoaștere dezabuzată a celor mari. Hristos Însuși a spus despre copii că „a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 10, 14) Această pierdere a bucuriilor simple este una din cauzele cele mai mari ale plictiselii. Dacă am ști încă să ne bucurăm de viață pur și simplu, am putea trăi liniștiți.

Ajungem să ne plictisim pentru că suntem nemulțumiți de prezent, de ceea ce ne oferă viața, ne pune la îndemână ca trăire și senzație. E insuficient pentru a putea trăi cu adevărat, indiferent ce ar însemna acest „adevărat” în accepția unora sau altora. Simți că pentru o viață „ca lumea” ai nevoie de altceva, fără să îți dai prea bine seama despre ce ar fi vorba. De aceea plictiseala e o șansă: e o invitație care ni se adresează ca să ieșim din obișnuitul vieții de zi cu zi, odată ce ne dăm seama că nu ne oferă ce am vrea noi de la viață. E momentul să realizăm caducitatea actelor pe care le facem, să căutăm să evadăm astfel încât să începem să trăim de-adevăratelea.

Privirea și obiectul

Să căutăm să aflăm totuși, de ce ne plictisim, de fapt? Adesea punem starea noastră pe seama lumii din jur. Ea nu este suficient de atrăgătoare, nu ne oferă stimulente ca să ne atragă atenția. Nu ne stârnește mintea ca să ne pună în mișcare. Dar toate astea sunt false, sunt acoperiri ale unui suflet gol care nu vrea să își descopere puținătatea. De fapt, plictiseala se află în privirea dezabuzată, nu în obiectul privit. Vine din interior, e o stare a sufletului și a minții noastre, e o neputință de a participa la viața lumii din care facem, totuși, parte.

Lumea își oferă priveliștea ei, la fel de interesantă întotdeauna. Numai noi, în perioadele de plictiseală, ne pierdem facultatea privirii cu sens asupra ei. Îi atribuim ei ceea ce ține, de fapt, de sufletul nostru. Preferăm să căutăm alte și alte senzații ca să evităm să ne confruntăm cu un gol sufletesc despre care nu admitem nici măcar că ar exista. Ni se pare că e o luptă cu lumea când, de fapt, e o luptă cu noi înșine, ba chiar împotriva noastră, iar mai precis spus, împotriva părții moarte din noi. Iar noi trăim cu partea moartă din noi, ea e cea care se manifestă, cu ea privim, înțelegem, ne emoționăm. Și ne mai mirăm că lumea ni se pare neinteresantă!

Ne plictisim pentru că fiecare se concentrează pe sinele propriu. Asta înseamnă că suntem egoiști, neînstare să ne deschidem sufletește către alte persoane, care ne-ar putea transmite ceva din bucuria lor de a trăi, din meșteșugul lor de a face din viață o poveste interesantă. Iar pierderea este a noastră, nu a celor pe care nu-i băgăm în seamă, pentru că suntem mai săraci sufletește cu experiențele pe care le-am putea afla din experiența altora, dar, din egoism, nu suntem în stare să ne arătăm interesul față de ei.

Persoana egoistă împarte oamenii, evenimentele, tot ce ține de viața trăită, în două categorii: interesante și neinteresante. (Cam asta facem toți, nu? Prin urmare, cam toți suntem egoiști!). Caută să le atragă pe cele plăcute și să le elimine pe cele neplăcute, ceea ce, spre binele omului, nu prea iese, căci viața ne oferă, la grămadă, din ambele, fără să ne lase șansa să avem parte doar de cele care ne convin.

Atunci lucrurile devin, pentru omul egoist, adică omul tipic al zilelor noastre, nu doar un amestec imprevizibil de antren și langoare, ci și o continuă goană după antren. Vrem să trăim bine, iar lucrurile care ne satisfac poftele, diferite de la om la om, sunt căutate cu asiduitate. Viața devine o goană nebună după „chestii interesante”, pe care însă niciodată nu putem să le obținem. E o nemulțumire perpetuă cu prezentul și o proiecție continuă în viitor a satisfacerii poftelor, a obținerii rezultatelor dorite.

          Va urma...