În Sfânta Scriptură găsim că Dumnezeu a sădit Raiul în Eden, către răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care l-a făcut (Facere 2, 8). Ce înseamnă Eden? La această întrebare ne răspunde Sfântul Vasile cel Mare, zicând: „Eden se numeşte desfătare” (Exaimeron, Cuvânt despre Rai). Dar oare ce fel de desfătare era acolo? Trupească numai? Acest lucru, fie şi numai a-l gândi cineva, este o necuviinţă!

Astfel, trebuie să înţelegem o desfătare vrednică de Dumnezeu, cuviincioasă lucrării Lui dumnezeieşti, desfătare care este potrivită sfinţilor. Ascultă pe cel ce zice: Desfătează-te în Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale (Psalm 36, 4). Iar în alt loc: Acolo, pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalm 45, 4); pârâu al desfătării se numeşte grădina Raiului, care hrăneşte şi creşte frumuseţea acelor saduri gândite, după cuvântul: Râu care iese din Eden, să adape Raiul (Facere 3, 6).

Ca să înţelegem sădirea vrednică mâinilor şi lucrării Bunului Dumnezeu, să ne aducem aminte de cele spuse de Mântuitorul nostru Iisus Hristos către ucenicii Săi în Sfânta Evanghelie: Voi sunteţi mlădiţele şi Tatăl Meu este lucrătorul, ca cei ce sunt sădiţi de Dânsul în casa Domnului şi care înfloresc în curţile Dumnezeului nostru (Psalm 91, 13). Despre această sădire duhovnicească şi Sfântul Apostol Pavel zice: „Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să crească” (I Corinteni 3, 6). Sfântul prooroc David aseamănă pe cel drept cu pomul sădit lângă izvoarele apelor; care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea (Psalm 1, 3). Şi iarăşi: Dreptul ca finicul va înflori (Psalm 91, 12).

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre Inviere, Editura Trinitas, Iaşi, 1998, pp. 345-346)