Cine a pășit pragul Muzeului Memorial „Mihail Sadoveanu” de la Schitul Vovidenia-Neamț a observat cu siguranță că în salonul casei tronează un maiestuos pian, marcaBösendorfer, la care, precizează însemnările colecției muzeale, a cântat și Dinu Lipatti. Vă mărturisesc că în primii ani de ghidaj spuneam acest lucru turiștilor oarecum mecanic, fără a ști prea bine de cine vorbeam. Într-una din zile, însoțind un mic grup, ajunşi în fața pianului, i-am pus la curent pe vizitatori cu istoria sa, amintind numele lui Lipatti. Atunci o doamnă de vârsta a treia, cu nenumăraţi ghiocei pe la tâmple, a tresărit, vizibil emoționată la auzul cuvintelor mele; m-a rugat stăruitor să-i îngădui a atinge clapele care, deși au peste o sută de ani, cu mici probleme, sună excelent și astăzi. Surprinzător, doamna a uluit asistența: deși firavă, neîndoielnic copleșită de moment, mâinile-i delicate alergau de zor pe claviatura bătrânului instrument, trezindu-l parcă dintr-un somn prelung. Sfârșindu-se neaşteptatul recital, ne-a înștiințat că am audiat un fragment din Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră, compus chiar de Dinu Lipatti.A continuat apoi să mă uimească, rostind cu nostalgie: „Părinte, în tinerețile mele am avut bucuria să-i fiu studentă. Acest om a făcut cinste nu doar muzicii românești, ci și nației noastre. Se purta atât de smerit, încât ți se părea că se sfia de darul extraordinar cu care Dumnezeu l-a înzestrat”. Multe zile am rămas plăcut marcat de întâlnirea relatată; ea m-a determinat să caut să citesc câte ceva despre Dinu Lipatti, considerat de mine, până atunci, doar un simplu pianist român.

Am hotărât să relatez minunata întâmplare, deoarece pe 19 martie, anul acesta, se împlinesc 97 de ani de la nașterea distinsului artist. Ca atare, aș vrea să-i creionez în câteva rânduri o schiță biografică.

Lipatti a văzut lumina zilei pe 19 martie 1917, într-o primăvară timpurie, care învăluise capitala țării, București, în razele unui soare blând, îmbietor. Părinții pruncului, Constantin și Ana, tot muzicieni, i-au transmis progeniturii lor un talent ieşit din comun. Tatăl era un apreciat violonist, iar mama studiase pianul. Planul lor părea evident: micuțului Dinu - Constantin i se pregătea o existenţă însoțită de muzică. Poate că de aceea la încreștinarea sa, familia i-a ales un naș celebru: pe George Enescu. Copilul a confirmat înclinația spre armoniile sonore încă din primii ani de viață. Consecvenți, părinții l-au înscris la cursurile de pian ale celebrei profesoare Florica Musicescu, fiica renumitului compozitor și muzicolog ieșean, Gavriil Musicescu. Alături de Constanța Erbiceanu, ea este considerată una din întemeietoarele școlii pianistice din România. Un așa mentor, afirmă biografii, l-a ferit pe junele Lipatti de mentalitatea unui „copil minune”, căci profesoara Musicescu l-a supus unui program riguros de pregătire, șlefuindu-i talentul nativ, făcându-l să strălucească pentru eternitate.

După absolvirea liceului, a intrat la Conservatorul din Bucureşti, remarcându-se de departe ca un student eminent. Selectat să participe la concursul internaţional de la Viena, din 1934, a avut o prestație excepțională. Spun însemnările vremii că i s-a conferit doar locul al doilea, fapt ce l-a determinat pe celebrul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul, în semn de protest. Impresionat de calitățile excepționale ale tânărului bucureștean, Cortot l-a invitat la Paris, să-şi desăvârşească pregătirea sub conducerea sa, la École Nationale de Musique. Onorat de propunere, Lipatti şi-a perfecţionat arta interpretativă în capitala franceză, luând, totodată, lecţii de compoziţie şi de dirijat. Pentru românul înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har, anul 1936 a fost unul de căpătâi: și-a început cariera internaţională, deși abia împlinise 19 ani. A cântat în numeroase orașe europene, cu fiecare apariție faima sa crescând. În 1940 a revenit acasă, susținând mai multe concerte ca solist sau acompaniindu-l pe nașul său, genialul George Enescu.

Războiul l-a determinat să părăsească Bucureștiul. În 1943 s-a mutat în Elveţia, devenind profesor la Conservatorul din Geneva, deși avea doar 26 de ani. Studenții se arătau captivați de charisma ilustrului lor mentor, căci Lipatti se dovedea un excelent pedagog. Concomitent, și-a continuat activitatea concertistică, în recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre celebre. O noutate demnă de consemnat o reprezintă imprimările lui pe discuri realizate în studio. În pofida imperfecțiunilor tehnice de atunci, ele au rămas mărturii de necontestat ale geniului său; ne-au parvenit astfel înregistrări de o înaltă ținută artistică, pline de finețe, sensibilitate, poezie și grație.

Faima ilustrului român a trecut Oceanul, el primind invitaţia de a concerta în America. Dar, în timp ce-și pregătea turneul, existenţa i s-a tulburat iremediabil de o veste cutremurătoare: suferea de boala Hodgkin, o formă de leucemie. Medicii îşi puneau mari speranțe în efectele curative ale cortizonului, de curând descoperit; cum medicamentul costa foarte scump, muzicieni de renume ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au donat sume mari de bani ca să asigure tratamentul suferindului lor confrate. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti s-a agravat galopant. Cu toate acestea nu s-a îndepărtat de marea sa iubire, muzica. N-a renunţat să urce pe scenă, chiar dacă era conștient că viața i se apropia de epilog. Cu câteva luni înainte de fatidicul moment, pe 16 septembrie 1950, își susținuse ultimul concert în Franța, la Bensançon. În a doua parte a recitalului i s-a făcut rău, încât a trebuit să întrerupă spectacolul. După o lungă pauză, în care publicul a stat nemișcat în sală, empatizând cu suferința genialului artist, Lipatti a reapărut și, cu eforturi supraomenești, a interpretat un fragment din tulburătoarea compoziție a lui Bach, „Iisus este bucuria mea”.

La 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti a apus, în vârstă de numai 33 de ani, ținând în mâini  partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven. Apropiații spun că înainte de a-și începe călătoria spre Cer a exclamat: „nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzică, trebuie să fii ales ca instrument al lui Dumnezeu”.

Parafrazându-l, putem afirma fără tăgadă că, prin tot ceea ce a lăsat moștenire culturii române, Dinu Lipatti a fost instrumentul ales de Dumnezeu, care să cânte, alături de alți corifei ai nației noastre, frumusețea și spiritualitatea neamului românesc.