Cuvinte duhovnicești

Dragostea lui Dumnezeu este subțire

Dragostea este o subţirime a dării de sine celuilalt, dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la Cruce şi până la moarte, dar până şi la străfundurile iadului.

Deci dragostea, fie ea şi atotputernică a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabilă. Dragostea lui Dumnezeu este subţire. Nu că Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui - departe de mine gândul ăsta! - dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subţirime a dării de sine celuilalt, dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la Cruce şi până la moarte, dar până şi la străfundurile iadului, până şi a împărtăşi soarta Lui cu nelegiuiţii, şi în ultima clipă a vieţii a găsit un fel de a mântui pe un păcătos; că a provocat, prin răzvrătul unui tâlhar, pocăinţa şi spovedania dreaptă a celuilalt tâlhar, până unde să poată să-i spună: „Amin, astăzi vei fi cu Mine în Rai.” Astăzi!

Deci iubirea este de o subţirime, de o gingăşie, de o duioşie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră şi bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subţirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubeşte şi se răneşte nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea. Cel care iubeşte se răneşte nu atâta că este lepădat, dar se răneşte văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este aşa cum îl vede o teologie mincinoasă, „ofensat de transgresiunea lui Adam” Dumnezeu moare; de durere că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, şi toţi care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo. „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce ”

Dumnezeu, în dragostea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit să piară şi a luat asupă-Şi „canonul” de pocăinţă, canonul păcătos, adică crucea şi ruşinea. Uitaţi-vă cum o întreagă muncă a lui Hristos ca Dascăl care a propovăduit dragostea s-a zădărnicit în câteva ceasuri! Deci ruşinea zădărniciei unei vieţi întregi de nevoinţă. Toate ruşinile şi toate neputinţele şi le-a însuşit Cel Atotputernic, ca să Se asemene întru totul neputinţei omeneşti, ca să poarte asupră-Şi neputinţa mea, păcatul meu, urâciunea mea, răutatea mea, ca şi cum El era păcătos, neputincios, urât, rău şi supus morţii. De ce? Fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic în cer sau sub ceruri care poate să-L biruiască. Face El pe neputinciosul până Se pogoară în iad - dar atunci, iadule, să vezi ce te aşteaptă! Zice Sfântul Ioan Gură de Aur în Propovăduirea de Paşti: „Iadul trup a primit, şi de Dumnezeu s-a lovit.” Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem în Triod: „De-abia a început să se înfigă Crucea lui Hristos în pământ, că iadul a început să se plângă: Cine a pus un piron de lemn în inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Şi, cum spuneam cândva la Mănăstire, tot aşa, într-o cuvântare, dacă noi eram filosofi adevăraţi, dacă noi aveam premisele gândirii noastre drept închegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile şi idealurile acestei istorii am înţelege că singur Hristos este Dumnezeul cel adevărat, tocmai din neputinţa în care Se înfăţişează. Cine îşi poate permite atâta neputinţă? Cine îşi poate permite o aşa zădărnicire a toată lucrarea lui? Numai Cel ce ştie că este atotputernic şi că nimic nu Îl poate birui. „Aşteaptă tu, moarte, aşteaptă tu, iadule! Nu mă împotrivesc Crucii, nu mă lupt acuma ca să arăt omului că pot să mă dau jos de pe Cruce, nu fac minune să vină Ilie să mă ia de pe Cruce, sau mai ştiu eu ce... Aşteaptă tu, iadule, cel de pe urmă!”

(Cultura Duhului - Ieromonah Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 118)