În tradiția de factură bizantină, cultura este văzută ca un mod de supravieţuire a omului, un mod de a-şi confecţiona haine pentru a-şi împlini nevoile interioare ce nu mai sunt suplinite de vederea harului paradisiac. Putem astfel să găsim semnele de multe ori ascunse şi nemărturisite ale atitudinii bizantinilor faţă de cultură, chiar faţă de propria cultură. Faptul că omul face cultură, filosofează, nu este atât un semn al superiorităţii sale oferite de statutul de fiinţă raţională, cât o expresie a nevoii sale de supravieţuire după alungarea sa din Rai.

Idealul uman nu îl reprezintă în consecinţă omul cultivat, omul de cultură, ci acela care dobândeşte simplitatea minţii, acea stare de „goliciune pentru simplitate” pe care o aveau protopărinţii înainte de cădere. Totuşi cultura este interpretată prin grila „dublului caracter” sub care au fost tratate toate aspectele căderii şi asumării unei naturi secunde de către om. Dacă, pe de o parte, la fel ca şi orice aspect al civilizaţiei umane, cultura nu reprezintă altceva decât un semn al căderii omului din întâia sa natură, în acelaşi timp aceasta reprezintă şi şansa unei ascensiuni şi a recâştigării pierdutei simplităţi.

Se poate descoperi aici o semnificativă diferenţă între idealul sub care a stat producţia culturală răsăriteană şi cea a spaţiului occidental european. Bizantinul face cultură în măsura în care vede în aceasta nimic altceva decât un vehicul nu atât important în sine, cât valoros prin aceea că aduce putinţa câştigării stării metaculturale a minţii, cea a unirii ei cu sine într-o stare de desăvârşită simplitate. „Fericiţi cei săraci cu duhul” este o frază ce avea o semnificaţie foarte precisă pentru bizantini, dar atingerea acestei fericite stări nu era apanajul prostiei, inculturii, ci al exersării celei mai subtile a minţii.