„Fiindcă toți caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos.” (Filipeni 2, 21)

În Evanghelie este mereu vorba de Iisus și de inimile noastre. Când stăm în biserică și ascultăm Evanghelia, Iisus se uită la noi, în inimile noastre, să vadă ce am înțeles și, mai ales, cât de mult vrem să înțelegem. Adică, în ce măsură ne deschidem lăuntric cunoașterii Lui și venirii Împărăției Sale.

Și tare bucuros e Domnul Iisus când dă peste un creștin cum era Natanael ca israelit, un creștin lipsit de vicleșug!

Să-ți dai la o parte sinele pentru o întâlnire reală și onestă cu Hristos e astăzi un lucru rar. Vremurile noastre încurajează, chiar și prin biserici, un narcisism desăvârșit. În creștinul hrănit mai mult în fast-food-ul săracilor cu sinele decât la Trapeza celor săraci cu duhul, e greu să mai încapă Evanghelia. Între sinele vitaminizat de psihologi și duhul umilit de Hristos e azi diferența dintre Goliat și David. Evanghelia, atunci când e predicată de dragul lui Hristos, nu al sinelui, devine, în acest context, piatra aruncată de Dumnezeu din praștia prorocului drept în „sediul central” al nebuniei stimei de sine.

Cât despre Împărăția lui Dumnezeu, ea este iubită azi la fel de mult, exact la fel de mult ca roata de rezervă de la mașină, căci nu e decât o lume de rezervă pentru situația și vremea în care lumea noastră va rămâne în pană...

Bucuros e Domnul să dea peste un creștin lipsit de vicleșugul inerent sinelui. Un om nu poate scăpa de viclenie fără lepădarea de sine, pentru că ea este ontologică, nu morală: ține de alcătuirea noastră interioară mutilată de Cădere, nu doar de comportament. Iar lepădarea de sine începe cu spovedania, cu mărturisirea felului tău de a gândi și de a face lucrurile, care nu poate fi decât păcătos. Pentru că fără de păcat e doar Dumnezeu. De aceea, noi încetăm să păcătuim doar pe măsură ce Dumnezeu ia locul sinelui nostru; prin Post, Rugăciune, Spovedanie și Împărtășanie nu ne curățăm sinele de tot ce nu e demn de stimă la el, ci ne curățăm inimile de noi înșine, ca să Îi facem loc lui Hristos.

Viclenia noastră nu se va sfârși decât odată cu domnia sinelui, adică atunci când „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Când Iisus ia locul sinelui și începe să stăpânească ființa noastră, atunci experimentăm și cunoaștem până în măduva oaselor ce înseamnă că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Atunci, prin Hristos, începem să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Ceea ce sinele nu poate decât simula.

Dar credem noi că în poruncile Evangheliei e vorba, în primul rând, despre ce poate face El, nu despre ce putem noi? Pentru că, de regulă – o regulă de fier pentru omul egocentric – auzind Cuvântul lui Dumnezeu, ne gândim automat la noi. Și, de cele mai multe ori, doar la noi. Pentru că, deși ne numim creștini, nu Iisus este alfa și omega vieții noastre, ci sinele. Cu sinele și interesele lui, nu cu inima și adâncul ei însetat de Dumnezeu întâmpinăm totul, inclusiv pe Hristos și cuvintele Sale. Când Domnul le reproșa iudeilor că nu încape cuvântul Său în ei, cauza era că acei oameni erau plini de ei înșiși! Pentru că totul, inclusiv teologia, slujind stimei de sine, nu lui Hristos, devine sursa unui fariseism fără limite, delator și ucigaș.

Mare bucurie pentru Domnul e să dea peste un creștin lipsit de vicleșug! Oare unul dintre aceștia suntem și noi, cititorule? Oare măcar ne dorim să fim?

Sau ne împiedică tarabele schimbătorilor de religie în stimă de sine, de care evlavia de azi tinde să fie la fel plină ca și Templul din Ierusalim de schimbătorii de bani, în vremea vânzării lui Hristos?

Dacă ne dorim să fim fără vicleșug, dacă însetăm să scăpăm de noi înșine, ca să fim cu toată inima ai lui Hristos, atunci înseamnă că și înăuntrul nostru Evanghelia a deschis Cerul și, iată, îngerii au început să coboare și să urce vestind celor de Sus învierea unui suflet...