Există în sufletul omului o putere extraordinară numită în limbaj patristic iuțime, o energie lăsată de Dumnezeu în noi. Ea este forța cu care spunem: „Gata, las păcatul! Îl caut pe Dumnezeu! Las răutatea și mă lupt să lucrez dragostea!”. Această iuțime este bună, este o putere de trezire, de întoarcere de la răutate, de luptă pentru a împlini binele.

Dar aceeași putere poate fi deturnată. Iar când o deturnăm, ea se numește mânie – în sensul pătimaș al cuvântului. Psalmistul spune: „Mâniați-vă, dar nu greșiți” (Psalmi 4, 4). Adică păstrați această energie, cultivați această determinare, dar nu o transformați în armă împotriva aproapelui. Nu folosiți puterea lăsată de Dumnezeu ca să răniți, să pedepsiți sau să lucrați răutatea în relație cu celălalt.

Și aici ajungem la un lucru extrem de grav, pe care trebuie să-l tratăm cu maximă seriozitate: ținerea de minte a răului. Sfântul Ioan Scărarul o numește „fiica mâniei”. Este o maladie a sufletului care ne bântuie aproape pe toți și pe care, din păcate, o conștientizăm foarte puțin. Nu o mărturisim, nu o asumăm, nu cerem vindecare pentru ea.

În Scara Sfântului Ioan Scărarul, la Cuvântul IX, punctul 6, ni se înfățișează un lucru uimitor la prima lectură: „Am văzut ura rupând o veche legătură a curviei şi aducerea aminte a răului oprind-o în chip ciudat de a se mai înnoda. Minunată privelişte: drac vindecând alt drac. Iar aceasta e poate o lucrare din iconomie a lui Dumnezeu şi nu a dracilor”. Iar Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae tâlcuiește acest pasaj astfel: „Lucru paradoxal: cel ce curvea înainte cu o altă persoană se scârbeşte de ea prin ţinere în minte a unui rău pe care aceea i l-a făcut, şi nu mai curveşte. În definitiv, dracii au şi o slăbiciune şi o răutate între ei, ca reprezentanţi ai răului; e o dezordine între ei. «Şi am văzut ținerea de minte a răului dezlegând cu totul de curvie. Căci uşor se strecoară curvia în cei ce se iubesc. Dar de cei ce se urăsc stă departe»”.

Ce înseamnă asta? Că ținerea de minte a răului este atât de cumplită, încât poate bloca și alte păcate, dar nu aducând la lumină pe cineva, ci coborându-l într-un altfel de întuneric. Nu despre o vindecare propriu-zisă e vorba, așadar, ci despre înlocuirea unei boli cu alta mai gravă.

De aceea, eu insist adesea la spovedanie cu aceste întrebări: „Ai ceva împotriva cuiva? Ții cumva supărare? Poate nu vrei să ierți pe aproapele?”. Nu întâmplător întreb, ci pentru că este opritor a ne apropia de Sfânta Împărtășanie purtând în noi resentimente și neiertare. E extrem de primejdios, e ca și cum ți-ai arunca trupul într-un foc de bunăvoie.

Păcatul nu ne poate despărți de Dumnezeu dacă facem apoi pocăință. Dar neasumarea lui, da, ne ține la distanță de El. Nu căderea e problema, ci refuzul de a ne ridica și de a ne întoarce spre Dumnezeu, cerând mila și iertarea Lui. Iuda Iscarioteanul s-a împărtășit la Cina cea de taină, dar nu a renunțat la gândul său. Aranjase deja trădarea, stabilise prețul, hotărâse semnul prin care-L va arăta vânzătorilor. Când Domnul a confirmat: „Tu ai zis” (Matei 26, 25), el nu a renunțat la decizia de a-L vinde, nu a spus: „Doamne, așa este, am greșit!”. Ci a mers mai departe cu viclenie, purtând trădarea în inima sa. De aceea, „după îmbucătură a intrat satana în el” (Ioan 13, 27). Adică Împărtășania i-a fost nu „spre iertare de păcate și viață veșnică”, ci „spre judecată și spre osândă”. 

În „Predică la trădarea lui Iuda”, Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează: „Să nu fie nimeni... înșelător (viclean), nimeni plin de răutate, nimeni să nu aibă venin în minte, ca nu cumva împărtășirea lui să-i aducă osândă. După ce Iuda a luat ce i se oferea, diavolul a intrat în grabă în el, nu pentru că diavolul disprețuia Trupul Domnului, ci pentru că îl disprețuia pe Iuda pentru nerușinarea sa. Astfel, puteți afla despre cei care se împărtășesc în mod nevrednic de Sfintele Taine, că aceștia sunt în special cei pe care diavolul îi atacă și îi posedă imediat, așa cum a făcut cu Iuda din vechime. Cinstirile, într-adevăr, sunt de folos celor ce sunt vrednici, dar cei care se bucură de ele fără să le merite sunt împinși la o pedeapsă mai mare. Spun aceste lucruri nu ca să vă sperii, ci ca să vă protejez”.

Apostolul Pavel îndeamnă, în acest sens: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar” (I Corinteni 11, 28). Cercetarea de sine este o condiție obligatorie a apropierii de Dumnezeu. Ea trebuie urmată de mărturisire și de primirea unei dezlegări de păcate. 

Dar de unde ne dăm seama că suntem stăpâniți de ținerea de minte a răului? Iată trei semne evidente:

1. Când, la fiecare ceartă, readucem mereu în prezent cele făcute în trecut. Reproșăm lucruri vechi, deja discutate, deja lămurite, poate chiar spovedite. Dacă le scoatem din nou și din nou în dialogul cu celălalt, înseamnă că nu am iertat. Rana nu se poate vindeca, pentru că o tot zgândărim cu fiecare ocazie.

2. Când vederea cuiva care ne-a greșit ne tulbură imediat. Ne schimbăm la față, simțim că ni se urcă sângele în cap, evităm persoana respectivă. Poate că ne-a rănit cu adevărat, poate doar credem noi că ea ne-a rănit. Dar reacția noastră arată că în noi mai există ceva nerezolvat.

3. Când folosim răul pătimit ca justificare pentru căderile noastre. „Mă port așa pentru că și tu ai făcut...” – aceasta este o formă de răzbunare mascată. Este tot o formă a ținerii de minte a răului.

Așadar, problema nu este că suntem slabi și neputincioși. Problema este că nu ne recunoaștem slăbiciunea. Că nu o mărturisim. Că nu cerem lui Dumnezeu să lucreze în inima noastră. El ne iartă pe noi și de o mie de ori pe zi. El vede bunăvoința, apreciază asumarea, primește dorința de îndreptare. Dar Dumnezeu nu poate lucra într-o inimă care justifică răul și îl păstrează ca pe un „drept” al ei.

O viață creștină, trăită în Dumnezeu, nu înseamnă perfecțiune, lipsă de greșeală, ci pocăință perpetuă. Nu înseamnă absența păcatului, ci asumarea lui și dorința sinceră de îndreptare. Iar pentru asta a fost sădită în noi acea putere a sufletului numită iuțime, pe care toți o avem. Doar că unii o folosim ca să putem lupta împotriva păcatului, iar alții ca să ne războim cu aproapele. Dacă suntem onești cu noi înșine, am constata că de noi depinde ce alegem, nu de „casnicii noștri”, nici de contextul în care trăim.