Suntem în Sâmbăta care amintește de Mucenicia Sfântului mare Mucenic Teodor Tiron. Pomenim pe cei care s-au aplecat sub țărână. Aud foarte des că, rugându-se pentru morți, Biserica insistă pe o realitate falsă, nescripturistică, legată de rugăciunea la morți. Ori la rugăciunea către duhurile celor adormiți. Confuzia nu este doar de gramatică a credinței, ci și de rea voință. Troparul ce se cântă îndată după Rugăciunea Amvonului din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur ce se slujește în Sâmbăta aceasta, când se scoate spre sfințire coliva de aducere aminte a celor adormiți, amintește de viața Sfântului Teodor Tiron și sună astfel: „Mari sunt isprăvile credinței: în izvorul văpăii, ca într-o apă de odihnă, Sfântul Mucenic Teodor s-a bucurat; căci cu foc tot arzându-se, ca niște pâine dulce Sfintei Treimi s-a adus. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre”. Și îndată se citește un canon întreg în care se reconsideră înțelegerea temeiului pomenirii morților. 

Pentru mine, însă, rămâne fundamental acest dintâi gând-cântat: Mari sunt isprăvile credinței! O spun gândind și că Duminica acesta care vine se cheamă Duminica Ortodoxiei, fiind închinată mărturisirii credinței ortodoxe și învățăturilor sale. M-am întrebat mereu ce ne-am face fără să avem la îndemână darul credinței crescut de generațiile anterioare nouă. Poate fi credința pe care o trăim produsul clipei, secundei istorice pe care o trăim? Fie ea și o secundă astrală. Părerea mea este că orice construcție de credință poartă cu sine generația anterioară, efortul ei de a conserva credința și dezvolta conținutul ei. Asta nu înseamnă, de pildă, că suntem ortodocși doar pentru că au fost ortodocși și strămoșii noștri. Argumentul tradiției istorice rămâne simplu argument, pe când credința ca atare nu suferă în fapt argumentare. Fiind darul lui Dumnezeu de cuprindere și înțelegere a lumii este mai degrabă izvorâtă din libertate decât din fractarea genetică a argumentelor. 

Ceea ce mă face să fiu ortodox sunt mai degrabă isprăvile credinței celor dinaintea mea. Fiecare avem în neam câte un bătrân-martor, un om de aducere aminte. Care și-a înfruntat istoria vieții cu vocație de cer. Bunici luptători și înnobilați de moartea pe câmpul de luptă. Ori soțiile lor, voievoade ale așteptării cu lacrimi în colțul privirii, dispuse la foame și durere pentru a-și ține vii copiii în ciuda morții celor dragi. Toți privim cu dragoste spre un colț de cimitir ori îl purtăm cu noi până departe în pomelnicele scrise cu lacrimă în tablele cărnii inimii. Memoria unei familii se bazează pe lutul devenit cer din care, lutului ce suntem, i se aprind gânguriri de rugăciune. Ne rugăm cu rugăciunile lor, trăim Liturghiile lor, rostim cu accentele lor textele Scripturii și uneori ne așezăm în strănile din care au plecat. Același lut în generații succesive dinaintea aceluiași Dumnezeu. 

Cred că aici e una din tainele pomenirii morților. Dumnezeu îi recunoaște pe ei în noi. Îi știe și îi bucură cu aducerea lor dinaintea apelor cerești ale Altarului. În urmă cu un timp, am slujit pentru prima dată în Vișeul de Jos, locul nașterii și vieții bunicii mele, a copilăriei mamei mele și a copilăririi mele. Preot în coasta cimitirului în care străbunicul își așteaptă Chemarea la Înviere. Nicicând nu am fost mai emoționat. Când a început pomenirea morților pe front am simțit că sunt una cu fiecare dintre ei în parte. Străbunicul a supraviețuit Războiului, dar și-a pierdut un braț ca soldat român pe câmpul de la Mărășești. Știam că i s-a spus mereu Vasile a Ciulului. Uneori în batjocoră. Și că mama l-a cucerit desăvârșit pe dificilul său bunic atunci când, în sat, dincoace de apa Vișeului unde el se retrăsese în livada dăruită de Regele României pentru fapte de vitejie, s-a luptat să-i apere porecla spunând simplu: Bunul nu și-o pierdut brațul pentru el, ci pentru noi – eu sunt mâna lui Vasile a Ciulului! Și a și dovedit asta pe loc împotriva zeflemitorilor. Mama era cam cât o mânuță de om, dar mânuța aceasta i-a reamintit bătrânului acrit de viață că memoria lui este în siguranță. Am cădit latura de cimitir unde, copil fiind, bunica mi-a arătat cândva – sunt cincizeci de ani de atunci – locul în care era îngropat. Și-am șoptit: Bunule, eu sunt mâna mâinii ce s-a ridicat să te apere pentru că tu ai apărat Țara! Și știu că feciorul și fiica mea vor ști că mâna tăiată de obuz a bunicului bunicii lor nu s-a desprins niciodată de pe Drapelul Țării pe lancea căruia se arăta luminoasă Crucea lui Hristos. Poate părea copilărie prea docților cunoscători ai versetelor Scripturii, dar pentru sufletul meu e sensul deplin al pomenirii. Când ridic crucea în Liturghie să binecuvântez știu că o fac în numele Domnului Hristos, dar o fac cu mâna Bunicului mamei mele. Pierdută să-mi apere glia pe care se înalță Biserica în care îmi caut mântuirea. 

Așa este cu fiecare dintre cei plecați. Pomenirea lor este pusă în sâmbetele Postului pentru că se leagă de Sâmbăta cea mare în care Domnul Hristos biruie iadul și se arată Înviat. Arătare ce se desăvârșește în zorii celei dintâi zile a săptămânii. Dis de dimineață alergăm la mormântul alor noștri asemeni femeilor mironosițe pentru că știm, fundamental știm, că Hristos a Înviat. Și că în taina biruinței Lui e taina biruirii morții și e taina bucuriei noastre de a vedea moartea murind. În zori cerul arde de lacrimile celor care se întorc acasă să ne zărească trăind. Pe noi. Mâinile lor prelungite în făptuirea binelui de acum. Împreunate în rugăciunea de acum. Ce-și închină fețele cu mereu biruitoarea Cruce a lui Hristos. Cu adevărat mari sunt biruințele credinței. Doamne, ajută-ne să le vedem!