Duhul Sfânt – Apa cea dumnezeiască

“Darurile sunt felurite dar un singur Duh“ - “Διαιρέσεις δέ χαρισμάτων; τό δέ άυτό πνέυμα“ (I Cor.12,4). Această afirmație a Sfântului Apostol Pavel este de o însemnătate excepțională pentru dezvoltarea pnevmatologiei creștine. Duhul este unul singur, însă împarte oamenilor daruri diferite, plinind rânduiala dumnezeiască a lor, mișcându-i pe ei în deplina lor libertate. În Hristos toți oamenii sunt una, uniți în Taina Trupului său - Biserica. Cei mulți devin una în Hristos însă ei nu se contopesc în Trupul cel Unul, ci rămân în diversitatea lor dăruită de Duhul. Astfel ei contribuie în unicitatea lor personală la unitatea întregului. “Iar voi sunteți Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte.“ (I Cor.12,27). Sfântul Pavel folosește analogia organismului uman pentru a sublinia diferența specifică a mădularelor și participarea necesară a fiecăruia în parte la împlinirea unui întreg. În acest organism care este Trupul lui Hristos - Biserica, Duhul Sfânt este suflarea de viață care animă întregul. De bună seamă un organism nu este numai suma unor organe, ci este împreuna lor funcționare într-o suflare de viață, care le ordonează lucrările și le face una. Tot Sfântul Apostol Pavel folosește și metafora zidirii unei construcții în care întregul - Biserica - nu poate fi clădit decât cu ajutorul fiecărei cărămizi, iar liantul dintre ele este Duhul Sfânt.
În conformitate cu revelația Scripturii și a Tradiției , autorii textelor Penticostarului folosesc imaginile - metafore ale Duhului pretutindeni prezent, însă ascuns și sălășluind în interiorul oricărui lucru și ființe, orientându-o în dezvoltarea sa firească.
Duhul Sfânt este apa dumnezeiască pentru că El spală și curățește întreaga creație. Însuși Mântuitorul Hristos vestește Vărsarea Duhului ca apă vie ca urmare a credinței și sub forma abundentă a râului: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7,38).
Această imagine dezvoltă ideea țășnirii Duhului din interiorul ființei umane și este o permanență nu numai a revelației neotestamentare ci o circumstanță profetică și chiar în revelația naturală. Umanitatea a simțit puterea vindecăroare a apei și funcția sacerdotală de spălare folosind-o în libații sau ca apă lustrală, exorcizând sau invocând spiritele, cufundându-se în ea ca într-o moarte fâcând-o un mijloc de prezență a Sacrului. În Vechiul Testament spălările ritualice erau obligatorii în cult; Însuși Dumnezeu Se numește pe Sine “Izvorul apei celei vii“ (Ier. 2,13; 17,13) și obârșie-“γένεσις“ dumnezeiască a rodirii de viață: “Pe dealuri înalte voi da drumul la râuri și la izvoare în mijlocul văilor, pustiul îl voi preface în iaz și pământul uscat în pâraie de apă !“ (Is. 41,18) și iarăși “Eu voi vărsa ape peste pământul însetat și pâraie de apă în ținut uscat. Vărsa-voi din Duhul Meu peste odrasla ta și binecuvântarea Mea este peste mlădițele tale“(Is.44,3). Israel e tânăra fecioară pe care Dumnezeu o spală ritualic cu apă curățitoare (Iez.16,9). Apa este și un mijloc de îndepărtare a întinăciunii păcatului înainte ca Domnul să pună înlăuntru omului Duhul Său (Iez.36,25).
Plinirea vremii “toV plhvrwma tou crovnou“( Gal.4,4) aduce cu sine o împlinire a revelației. Chipurile se desăvârșesc în realități sfințitoare. Prezența Duhului în apă devine substanțială în Sfânta Taina a Botezului, care este naștere “din apă și din Duh“ (Ioan 3,5).
Penticostarul aprofundează doxologic afirmațiile Scripturii și ale Părinților sărbătorind în Duminica a 3-a după Paști pe Samarineanca păcătoasă care a aflat prin dragoste izvorul apei celei vii, care izvorăște din Dumnezeu și care se preface în izvor de apă țâșnitoare “πηγή ϋδατος αλλομένου“ spre viața veșnică (Ioan 4,14).
Anunțând venirea Duhului ca o apă a vieții, Biserica împrumută și proprietățile catarctice ale apei: “Mărire Ție, Hristoase Dumnezeule, că ai turnat din destul apele iubirii Tale de oameni peste robii Tăi“ . Setea spirituală pricinuită de păcat nu poate fi potolită decât prin vărsarea harului peste întreaga ființă omenească : “Cel ce ai potirul Darurilor celor nedeșertate, dă-mi să scot apă spre iertarea păcatelor, că sunt cuprins de sete, Milostive, Unule Îndurate“ . Apa devine mijlocul unei împărtășirii mai adânci și spirituale din fluidul harului lui Dumnezeu dăruit de Duhul Sfânt . Acesta ia chipul apei desăvârșindu-i puterile și sfințind-o ca instrument al harului: “Doamne cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra, fiind apa vieții, cinstitele Tale ape le-ai dat Samarinencei care le cerea și care a cunoscut milostivirea Ta“ . Dăruirea apei celei vii e necesar precedată de o cerere, de o invocare pe care creatura o adresează Duhului Sfânt și de o cunoaștere a evidenței milostivirii lui Dumnezeu. Apa cea vie nu este numai mijlocul prin care omul este curățit, sfințit și îndumnezeit, ci este și țintă spre care aleargă orice om care crede în Dumnezeu și participă în Biserică la mărturia dragostei lui Hristos pentru noi: “Jertfe însuflețite, arderi întregi cuvântătoare, mucenici ai Domnului, junghieri desăvârșite ale lui Dumnezeu, oile cunoscătoare de Dumnezeu și de Dumnezeu cunoscute, al căror staul este necălcat de lupi, rugați-vă ca să ne paștem și noi împreună cu voi la apa odihnei“ . Duhul Sfânt este numit în Apocalipsă: “izvorul apei vieții“ . De altfel și Sinaxarul Duminicii Samarinencei spune: “Domnul însă o învață, aducând la mijloc apa cea vie pe care o a arătat neîmpuținată și curățitoare de păcate. Căci Duhul se aseamănă mai întotdeauna cu apa și cu focul“ .
“Apa cea săltătoare“ - “alloumevno"“ care țășnește, saltă, se lansează, sare) ce curge izvor din pântecele celui ce crede în Hristos, vădește dinamismul Duhului Sfânt care mișcă ființa umană, orientând-o într-o febră a cuceririi Împărăției. Este vorba despre “neastâmpărul Duhului“ . “Duhul țâșnește din ei pururea“. Astfel în Antifoanele Utreniei din Duminici se spune : “Sfântului Duh a împărăți se cuvine, a sfinți și a mișca făptura; că Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl și cu Cuvîntul“ .
Un tropar al Penticostarului identifică apa cea vie cu harul dumnezeiesc care dinamizează omul din interior: “Cel ce crede în Mine râuri din apa vie a Dumnezeiescului Duh vor curge din pântecele lui“ Înjumătățirea praznicului este încă un dumnezeiesc prilej de a face cunoscută lumii vocația ei esențială: de a se umple de Duhul Sfânt: “ca un râu al Dumnezeieștii Slave, acum la Înjumătățirea Praznicului dăruind tuturor valuri se milostivire“ . Astfel Înjumătățirea este un moment în care se plinesc semnificațiile Învierii și Cincizecimii, ca revîrsare de har spre nemurire, Învierea fiind izvor al dăruirii Duhului, iar Rusaliile actualizarea în oameni a Harului dobândit prin Înviere. Hristos trimite în lume pe Duhul Sfânt ca un Desăvârșitor al lucrării Sale răscumpărătoare și tot El este Cel ce prezentifică realitatea lui Hristos în Biserică. De aceea Sfântul Ciprian afirmă: “Ubi Ecclesia, ibi Spiritus Sanctus“. Duhul este “apa Înțelepciunii și a vieții“ care “izvorăște lumii ca urmare a Învierii lui Hristos“ .
Puterile apei de curățire și de înlăturare a vechilor impurități, îndelung oglindite în ritualurile vetero-testamentare sunt și mijloc prin care se instaurează profetic “botezul pocăinței“ lui Ioan Botezătorul. Hristos primește Botezul din mâna Înaintemergătorului pentru “a plini toată dreptatea“, ducând umanitatea Sa la Iordan, arătând spre înțelegere duhovnicească nevoia firii noastre de râul Dumneziescului Duh : “Hristos se arată la Iordan să sfințească firea apelor“ , și să zdrobească capetele balaurilor încuibate în apă. Prin actul Botezului Său, Hristos conferă apei o putere de a spăla nu numai trupul, ci prin intermediul Tainelor Bisericii, de a pătrunde firea umană cu “Duh Sfânt și cu foc“ (Matei 3,11) act care va fi săvârșit la Cincizecime. Apa este “Mormânt lichid“ și înfățișează prin chipul cufundării taina cea mai presus de minte a mântuitoarei pătimiri și morții celei făcătoare de viață a Domnului, iar în chipul ieșirii din apă, puterea emergentă a Învierii Sale “Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin Slava Tatălui așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții“ (Rom.6,4).
“Iar în clipa când ieșea din apă, Ioan a văzut Duhul Domnului “pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El“ și a auzit “glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit»“ (Matei 3,16-17).
Chip profetic al Învierii, ieșirea din apă arată înțelegător că Duhul Sfânt e Duh al Învierii lui Hristos, dăruind firii omenești puterea de a învia duhovnicește prin Botez, întru “înnoirea vieții“.
Taina Botezului, așadar, este moarte și înviere în Hristos, iar apa este chip al Duhului Sfânt Cel în care suntem pogorâți (cufundați) în Biserică pentru a muri păcatului și a învia cu Hristos. “Pentru a învia împreună cu Hristos trebuie să pătimim toate câte a pătimit El“ (Nicolae Cabasila).
Botezul este prezență și așteptare a Învierii, certitudine și anticipare; actualitate a învierii sufletului din moartea păcatului și nădejdea învierii din morți cu trupul în Împărăția Zilei a 8-a.
“Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui atunci vom fi părtași și ai învierii Lui.“ (Rom.6,5). Altoirea în Hristos este procesul prin care viața trunchiului se împărtășește mlădiței altoite aducând-o de la moarte la viață, dăruindu-i personalitate distinctă, dar unind-o cu Tulpina cea pururea vie. Această viață dumnezeiască este iradierea Sfântului Duh ce se dăruiește din belșug celor altoiți pe Hristos prin Harul Său cel îndumnezeitor.
Din această perspectivă Botezul, Învierea și Rusaliile sunt o Treime de sărbători ce își plinesc tainele reciproc, desăvârșind minunea locuirii lui Dumnezeu cu oamenii. “Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh sunt minunile gemene care umplu văile inimilor noastre cu Iordanul mântuirii“ . Identificarea Împărăției lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt prezentă în rugăciunea “Tatăl nostru“ se continuă prin apropierea de sensul duhovnicesc între apă ca mod văzut al prezenței Duhului Sfânt și nemurirea-“a*qanasiva“ , nădejde a întregii umanități. Prin Duhul Sfânt, Făcătorul de viață “ton zwopoiovn“ se dăruiește izbăvirea de moarte: “Apa vie cea săltătoare, apa nemuririi, Te-ai făgăduit, Izvorule cel pururea viu, Mântuitorule, să le dai celor ce primesc cu credință pre Duhul Tău Carele din Tatăl purcede“ . Dialogul biblic al Mântuitorului cu femeia samarineancă este un temei al îndumnezeirii personale la care este chemat fiecare om, oricât de grele ar fi păcatele în care a viețuit: “Precum ai deschis credincioasei samarinence izvorul Dumnezeirii Tale, Doamne, și ai turnat preste dânsa cunoștința de Dumnezeu, adăpând-o cu băutura primită lui Dumnezeu și acum trimite-ne nouă tuturor iertare de greșale, prea Bunule“ . Duhul Sfânt Se poartă pe deasupra apelor creației, dând viață celor zidite de Dânsul și El este Cel ce, în chipul apei fiind, este adevăratul arhetip al apei căci “într-un Duh ne-am botezat noi ca să fim un singur trup noi toți, ca să fim un singur trup [...] și toți la un Duh ne-am adăpat“(I Cor.12,13).
Mângâietorul este băutura cea nemuritoare de la care adăpându-ne dobândim puterea de a fi noi înșine la modul deplin, prefăcându-se în noi în izvor personal de “apă săltătoare spre viață veșnică“ De aceea se și spune “că fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos“, căci arătându-Se Cel nearătat aduce la îndeplinire vocația făpturii îmbrățișând libertatea ei, dar râmânând într-o dumnezeiască smerenie, făcându-se tuturor toate, ca o apă care hrănește orice viață: “Omule, trebuie să respecți vârsta înaintată a apelor, vechimea acestei substanțe. Respect-o și pentru că a avut cinstea de a fi locul unde Se odihnea Duhul divin, care o alesese din toate elementele. Această apă de început a zămislit ce este viu pentru ca să nu mirăm dacă prin Botez apele sunt nouă dătătoare de viață . Imaginea Duhului Sfânt care înconjură ca o apă toată făptura Sa este folosită de Sfinții Părinți și ca o icoană a unității la care, Duhul Sfânt, Apa cea veșnică, aduce întreaga fire : “Duhul S-a coborât la Cincizecime peste Apostoli, le-a dat puterea de-a inaugura vieții toate neamurile [...]. Din această cauză în armonia limbilor ei au cântat un imn al lui Dumnezeu, Duhul lucrând la unitatea raselor despărțite și oferind Tatălui pârga tuturor neamurilor. De aceea Domnul a promis să trimită un Mângâietor care ne va uni în Dumnezeu. După cum făina uscată nu poate deveni aluat fără apă tot așa și noi nu putem deveni una în Hristos Iisus fără apa care vine din cer“ . Pogorârea Duhului Sfânt este actualizarea inaugurală a împărăției în oameni prin ea începe revărsarea darurilor dumnezeiești peste întreaga fire care primește și puterea de “a se bucura pururea“ (I Tes.5,16) de apa cea nemuritoare: “Veniți cu bună credință cei ce doriți să beți din apa vieții, strigat-a Mântuitorul meu și sorbiți darul, veselindu-vă dumnezeiește“ . Puterea unitivă a apei este aprofundată și de Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale: “Pentru ce Domnul a comparat apa săltătoare cu harul Duhului ? Pentru că este forța care unește totul. Ea naște plante și animale. Un singur izvor adapă tot Raiul [...] ea (apa, n.n.) devine albă în crin și roșie în trandafir, altfel în palmier și altfel în vie. Așa și Duhul Sfânt, unic, simplu, indivizibil, fiecăruia îi dăruiește harul așa cum voiește“ . Harul Domnului nu este ca o fântână în care apele se usucă ci ca una izvorâtoare și nesecată . Orice om care a fost îngopat și înviat în Hristos prin Botez, trebuie să aibă în sine prezentă “apa care vine de la Dumnezeu“ adică Duhul Sfânt . Revărsarea acestei ape vii ca izvor pururea curgător al Darurilor pune în evidență realitatea prezenței Duhului în noi ca o bogăție ce sporește împărtășindu-se, dăruind lumii fără de măsură “din plinătatea Lui noi toți am luat și har peste har“ (Ioan 1,16) ca un preaplin al iubirii lui Dumnezeu ce covârșește orice înțelegere ori noțiune omenească : “ca să puteți înțelege cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea și să cunoșteți iubirea lui Hristos cea mai presus de cumoștință ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu“ (Efes. 3,18-19). Această revărsare a iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre “iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt dăruit nouă“ (Rom.5,5), este o expansiune a harului pentru care nici o ușă încuiată nu este de ajuns pentru a pătrunde și a strălumina ungherele pline de frică ale sălășluirilor.
Pedagogia dumnezeiască zidește chipuri profetice ale Botezului cu Duhul Sfânt umplând istoria cu semne care zugrăvesc plinirea vremilor: “fraților nu voim ca voi să nu știți că părinții voștri toți au fost sub nor și prin mare. Și toți într-un duh s-au botezat [...] și toți aceeași mâncare duhovnicească și băutură duhovnicească au băut; pentru că beau din Piatra cea duhovnicească care avea să vină. Iară Piatra era Hristos“(I Cor.10,1-4). Botezul este o trecere de la moarte la viață, un Paști personal (Pascha = trecere).
Trecerea prin Marea Roșie este o înainte vedere prin oglindă, în ghicitură ( I Cor.13,12), a trecerii noastre de la moarte la viață, de la robia stricăciunii la Pământul duhovnicesc al Făgăduinței. Duhul Sfânt, Lucrătorul dumnezeiesc al acestei Taine este numit în teologia armeană “fântână a nemuririi“ . Apa Botezului este cea care ucide pornirile cele grele de purtat ale plăcerilor : “Aceea ucidea în valurile sale pe dușman (Marea Roșie, n.n.) în această baie este ucisă dușmănia noastră cea către Dumnezeu. Cât despre nor el era o umbră a darului Duhului“ . Penticostarul prezintă adâncul de sens al dăruirii darurilor de către Duhul Sfânt ca o dulce răcorire de fierbințeala patimilor:
“Izvorule cel veșnic, care de-a pururea țâșnești râul cel negrăit al bunătății; Apă vie pururea curgătoare care Te reverși în chip firesc adapă cu valurile Tale sufletul meu izbăvește-mă de chinurile cuptorului celui aprins, de încercările cele cumplite și de pedeapsa focului“ . Viața oricărui creștin are nevoie în mod necesar de “apa care vine de la Dumnezeu“ .