Dumnezeu Duhul Sfânt este pretutindeni (pantahou), umplând creatia de lumina cea dăruită ei în ziua întâi a zidirii și susținând-o în existență. Chipul Său este cu neputință de văzut, iar revărsarea Sa în harul cel necreat al lui Dumnezeu este simțită pretutindeni căci învrednicește de ființă toate câte sunt, plămădindu-le și unindu-le pe toate – asumate în umanitate – cu Dumnezeu.
Dumnezeiescul Mângâietor se pogoară peste lume în ziua Cincizecimii inaugurând un nou eon, al unirii lui Dumnezeu cu oamenii, în care aceștia aprofundează din interior , din ce în ce mai deplin prezența îndumnezeitoare a lui Hristos, viața Lui trăind în noi ca o tainică sărbătoare în care se logodește făptura cu Dumnezeu. Tema nunții mistice a lui Dumnezeu cu omul este o permanență la Sfinții Părinți care au trăit cu adevărat în ei înșiși minunea locuirii lui Dumnezeu în oameni.
Cinzecimea este un eveniment auroral în care lumea se poate bucura de simțirea Duhului Sfânt care îi dăruiește unirea ei în Trupul lui Hristos – Biserica.
Chipul văzut al pogorârii – dincolo de orice avânt intelectual și covârsind toată mintea de sub cer – sunt “ limbile de foc “ și suflarea de vânt ce vine repede“ (F.A.2,2-3).
Focul Dumnezeiesc este una din veșmintele Slavei pe care Dumnezeiescul Paraclet le ia pentru a face simțită prezența Sa făcătoare de viață. Creația întreagă dobândește vrednicia de a împrumuta chipul său umil, prezenței lui Dumnezeu sau mai bine zis își vădește vocația sa primordială, aceea de a se face transparentă Duhului Sfânt și de a primi în chip firesc realitatea frumuseții Lui în inima ei.
Focul cel împărțit la Rusalii este un chip al prezenței lui Dumnezeu care deschide un orizont al harului divin în care proprietățile lui (ale focului) se aseamănă cu (sau mai degrabă își au paradigma inaugurală în) chipurile lucrării lui Dumnezeu printre oameni.
Limbile de foc ale Cinzecimii se împart odihnindu-se deasupra creștetului fiecărui Apostol, arătându-ne nouă, modul personal de dăruire a Duhului , în care fiecare își desăvârșește vocația sa unindu-se cu ceilalți, dar rămânând într-o diversitate în care valoarea este unică, dar depinde de contribuția fiecăruia. În Biserică unitatea celor mulți se actualizează în modul în care fiecare lucrează într-un anumit fel la binele întregului – ajutând pe alții, ajutându-se pe sine , iar această diversitate conștientă se maturizează în comunitatea de dragoste a tuturor.
În dinamica făpturii , focul are o însușire dublă care îmbrățișează două aspecte diferite, chiar opuse și contradictorii ale realității: el luminează și arde. Dăruiește viață, înfrumusețînd zidirea, dar strămută în cenușă toate cele materiale. În natură toate cele văzute își săvârșesc rânduiala după legea lăsată de Dumnezeu. Realitatea spirituală a harului Dumnezeiesc luminează toate cele ce sunt, odihnindu-se întru ele și dăruindu-le o finalitate potrivită planului lui Dumnezeu cu ele sau arde, distrugând tot ceea ce este rău și care nu poate sta în fața lui Dumnezeu. Prin lumina Sa, Dumnezeu privește făptura împărtășind-o de slava sa și dăruindu-i bucuria de a lumina din interior cu lumina lui Hristos, însă El trece cu vederea cele căzute, care cad din fața Lui depărtându-se de El și pierzându-se în neantul lipsei de sens și în moarte.
Putem înțelege aceasta din cuvântul dumnezeiescului David : “Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărâna lor se vor întoarce; trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei întări fața pământului“ (Ps.103,30-31). Mângâietorul este de asemenea Lucrătorul tainic al interiorității personale : “Cu Duhul Său Dumnezeu zidește omul înlăuntrul Său“(Zah 12,1).
Asemenea , orice întoarcere a omului la Dumnezeu presupune două lucrări, una în care harul dumnezeiesc arde spinii patimilor, curățind (katharteis) sufletul și alta în care interiorul se zidește iarăși“înnoindu-se după chipul Ziditorului“.
Este ceea ce spune și Sfântul Apostol Pavel “căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Col.3,3). Sfinții Părinți trăiesc în viața lor evenimentul acesta“ de a muri lumii “și de a trăi în Duhul Sfânt. Ei dobândesc puterea de a face roditor harul lui Dumnezeu “cel în chipul focului“ : “Din gura ta ca niște lumini de foc strălucind harul lumea ai luminat“ .
Puterea aceasta de a primi pe Dumnezeu și de a odrăsli duhovnicește spre desăvârșire personală și a celor din jurul tău, este primită de a Dumnezeu și “se ia cu mulțumire“. Apostolul Toma prin rânduiala cea de necuprins cu gândul lui Dumnezeu nu este de față la arătarea Mântuitorului tocmai pentru a fi primitor al focului dumnezeirii lui Hristos și martor pentru veșnicie a Învierii Sale din morți : “ Cine a păzit atunci mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc ? Cine i-a dat ei îndrăzneală de a putut pipăi osul cel de văpaie ? Cu adevărat este ceea ce s-a pipăit ! Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut cum ar fi putut pipăi patimile cele ce au clătit cele de sus și cele de jos ? Acest dar Tomei i s-a dat, a o pipăi și a striga lui Hristos: Domnul meu și Dumnezeul meu !“ .
Omul cel înviat din morți este covârșit duhovnicește de focul cel netrupesc al harului lui Dumnezeu; primind puterea de a pătrunde prin ușile încuiate materiei și trupurilor celor de aici.
Duhul cel Sfânt ajunge la o asemenea intimitate cu sfinții Săi încât “toate cele dinlăuntru ale lor“ ard de dorirea desăvârșirii pentru el. După chipul Trupului lui Hristos cel Înviat din morți care fiind plin de Duhul Sfânt covârșește modul de a fi al materii îndumnezeind-o : “ Iar a treia zi a fost la marea Tiberiadei la vânatul peștilor când și cu mâncarea s-a unit, mistuindu-se de focul cel dumnezeiesc, precum singur știe și adeverind și prin aceasta Învierea“ .
Puterea Duhului Sfânt de a mistui cele stricăcioase este prezentă în Biserica lui Hristos, fiul lui David și se manifestă prin Sfânta Taină a Pocăinței, al doilea Botez, spălare și ardere de tot a celor întinate : “În casa lui David cele înfricoșătoare se săvârșesc, că acolo este focul care arde toată mintea cea spurcată“ . În chipul Psalmilor cântarea liturgică invocă venirea Duhului peste creație ca înnoitor la făpturilor “Duhul Cel Drept și dorit nouă, purces din Tatăl și petrecător întotdeuna cu noi, arzător de materia cea urâtă a spurcăciunilor și curățitor de întinăciunea gândurilor, înnoiește Atoțiitorule, întru cele dinlăuntru ale noastre celor ce voim să-L avem în veci“ .
Ca lucrare a Sfăntului Duh, orice Taină a Bisericii primește aceste puteri unite : aceea de a arde, de a curăți, de a purifica cele din lăuntru ale omului și aceea de a lumina, de a sfinți și de a îndumnezei. Dumnezeu nu se sălășluiește în nimic necurat, iar omul și creația întreagă împreună cu el sunt robiți stricăciunii celei dintru neascultare. Cele două funcții: curățitoare și sfințitoare ale Tainei se întrepătrund în noi luminând spre curățire și arzând întinăciunea spre simțirea prezenței lui Dumnezeu în lăuntrul nostru:
“O , fii cu chipuri luminate ai Bisericii ! Primiți curățire izbăvitoare de păcate, roua Duhului cea cu foc insuflată. Că acum a ieșit Legea din Sion, Harul Duhului cel în chip de limbi de foc“ . Limbile cele “în chipul focului “ dăruiesc lumina lor oamenilor care devin fii cu chipuri luminate ai Bisericii, iar revărsarea Duhului este Noua Lege pecetluită de jertfa și Învierea lui Hristos și făcută nouă interioară prin Tainele Bisericii în Duhul Sfânt. Despre această lege îndumnezeitoare a spus Măntuitorul cuvintele: “ Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie aprins“ (Luca 12,49). Aprinderea Duhului Sfânt în inimile fiilor lui Dumnezeu este în chipul focului, întinzându-se cu înflăcarare de la suflet la suflet ca flacăra unei lumânări, luminând spre viață nemuritoare și neîmpuținându-se prin dăruire, ci înmulțindu-se ca plinătate a lui Dumnezeu Cuvântul. “Și din plinătatea Lui noi toți am luat si har peste har“ (Ioan 1,18). Odată cu revărsarea Duhului peste lume întreaga creație saltă de bucurie , luminându-se cu prăznuirea și stihiile lumii își covârșesc dumnezeiasca lor rănduială spre a sluji minunea cea mai presus de fire a pogorârii lui Dumnezeu la noi. Astfel focul și apa își împlinesc reciproc rostul și puterea spre slava cea negrăită a Măngăietorului în oamenii care îl primesc pe El: “ Izvorul Duhului venind la cei de pe pământ în râuri purătătoare de foc împărțindu-se după înțelegere pe apostoli i-a rourat luminându-i. Și li s-a făcut lor focul nor rouros, văpaie care-i lumina și îi ploua. Prin care noi am luat dorul prin foc și în apă. Lumina Mângâietorului a venit și lumea a luminat“
Taina apei ce se unește cu focul este Sfântul Botez în care prin cufundare în apă se coboară în om Duhul cel Sfânt, arzând păcatele lui și focul dumnezeirii îl înmiresmează: “ Focul ardea în apă dincolo de puterea sa, iar apa își pierdea însușirea ei de a stinge“ (Înț.Sol.19,20).
Când autorul Sedelnei spune că Duhul se împarte după înțelegere, înțelegător acesta înseamnă că Dumnezeiescul Paraclet se face în ei înțelegere a Tainelor lui Dumnezeu, înțelegând cu înțelegerea pe care El le-o dăruiește fără a suprima Taina, ci îmbogățind-o duhovnicește și făcându-i să simtă prezența cea dincolo de orice pricepere a lui Dumnezeu în ei. Duhul Sfânt este numit „foc care purcede din foc“ arătând în aceasta atât natura unică a Tatălui și a Domnului în Treime cât și purcederea Duhului din Tatăl ca de la obârșia dumnezeirii. “ Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc este evenimentul de absolută noutate din istoria lumii, căci în el se actualizează pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul până la noi și este așteptat de întrega creație ca pe un moment inaugural al intrării timpului în rânduiala eternității. “ Făgăduința cea mai dinainte împlinind-o, ai trimis lumii pe Mângâietorul Tău, în limbi de foc să topească păcatele tuturor cu Dumnezeiescul Foc și să ne dea adevărata comunicare cu Dânsul, nouă celor ce cu credință Te teologhisim.“ Focul dumnezeiesc devine așadar podoabă lumii și Slava a Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri și chemare a tuturor oamenilor la minunea tainicei sălășluiri a lui Dumnezeu în noi. “Cât este de potrivit, cât este de firesc (cuvios) cerurilor celor cuvântătoare a vesti neamurilor prin limbi în chipul focului mărirea lui Dumnezeu Celui ce a împodobit (înfrumusețat) cerurile cu foc și a luminat lumea cea simțită, împreună cu Tatăl și cu Duhul“ . Exprimarea ediției mai vechi a Penticostarului desăvârșește semantica firescului în viața omenească: aceea de cuviință dumnezeiască; cuviosul este firesc, iar firea este cuvioasă după cuviință. În taducerile mai vechi ale poemelor sacre în românește, frumusețea era ilustrată prin cuvântul “cuviință“. Este o identitate de respirație semantică, care vădește o realitate plină de sens: frumosul e cuviincios, înfiorat de prezență, cu finețe și discreție-“αίδιος“ iubitoare, neostentativ, plin de o smerenie dumnezeiască. Din această perspectivă, “cuvioșii“-sfinți ai Bisericii noastre sunt chipurile sfielnice ale frumuseții lui Dumnezeu, transfigurate de bucuria Tainei ce se sărbătorește în tăcere rugătoare în interiorul lor. Ei oglindesc în privirea lor Dorul după Cel Nespus, iar ochii lor sunt ferestre ale Slavei Duhului:“Mântuiește Mângâietorule pe cei ce cu credință cântă venirea Ta cea cu dumnezeiască cuviință și curățește-i de toată întinăciunea, ca Un Îndurat și-i arată vrednici strălucirii Tale, făcându-i oglindă neîntinată, de Dumnezeu văzătoare“ .
Harul Duhului Sfânt umple persoana umană purificând-o și făcând-o purtătoare de Hristos; în acest sens poate fi interpretat cuvântul Penticostarului : “ Prea Sfântul Duh s-a pogorât peste dânșii în chip de foc și suflători de foc i-a arătat ca să insufle cu tainice învățături dogmele Treimii . Biserica lui Hristos este “divino-umanitatea lui Hristos“ (Vladimir Soloviov) dar și purtătoare a Duhului Sfânt. Mărturie stau cetele mucenicilor care au mărturisit cuvântul vieții cu viața lor, demonstrând în mod exemplar și dumnezeiește că moartea aparține timpului, iar viața eternității : “ De focul dragostei Domnului înflăcărându-se, n-au băgat seamă de foc și ca niște dumnezeiești cărbuni fiind aprinși, cinstiții Mucenici au ars în Hristos mândria rămășiței înșelăciunii și au astupat gurile fiarelor cu înțelepte rugăciuni și tăindu-li-se capetele au tăiat toate taberele vrăjmașului și cu răbdare vărsând din sine izvoare de sângiuiri au adăpat Biserica cea înfloritoare prin credință“ .
Biserica vădește încă odată că dincolo de aparențele puterii în această lume, în slăbiciunea jerfei Se sălășluiește Dumnezeu și primește dăruirea de sine în numele Fiului Său care a murit pentru noi, “ căci puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune“. (II Cor. 12:9) Paradoxul duhovnicesc al harului lui Dumnezeu vărsat în umanitate este că smerenia este obârșie și rod a slavei celei nemuritoare, iar moartea este temei și prezență profetică a Învierii în Împărăția Duhului Sfânt.
Focul interior este un mod al prezenței lui Dumnezeu în noi, prezență care se înnoiește cu fiece Botez al lacrimilor (adică Sfânta Taina a Pocăinței).
Sfântul Simeon Noul Teolog analizează procesul interior al pocăinței astfel : “Cel ce se pocăiește trece prin judecata focului dumnezeiesc și scăldat în apa lacrimilor care pătrund întregul trup, el este botezat încetul cu încetul sub lucrarea focului și a Duhului Sfânt“ . Tot el adaugă: “Dumnezeu este foc. El a venit ca foc și a aruncat focul pe pământ… și trupul însuși devine un jăratec ce participă la lumina dumnezeiască inefabilă“ .
Dumnezeu este în om instanța supremă de valorizare și ținta sa în veșnicie, iar Biserica împlinește în om dorința lui Dumnezeu de a se sălășlui în El ca viață a vieții și moarte a morții lui. El este Cel ce vorbește din “mijlocul focului“ (Deut.4,5; 9,10) ca purtător al ființei noastre spre nemurire.
Puterea lui Dumnezeu se vădește a fi una purificatoare: “Căci Dumnezeu va judeca cu foc“ (Is.66,15; Apoc.8,2-5). Taina Euharistiei este cel mai desăvârșit mod al prezenței lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul și cu sângele și cu dumnezeirea. Ea este foc în mod exemplar, care arde toată necurăția “Iată s-a stins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți.“ (Isaia 6,6). Focul lui Dumnezeu îmbrățișează eshatologic realitatea povățuind-o spre Judecata “cu foc“ de la sfârșitul veacurilor.
Intrarea în Biserică este ca urcușul unui munte sfânt pe culmile căruia putem primi focul Mângâietorului : “Ca pe muntele care nu se putea atinge suindu-ne, netemîndu-ne de focul cel îngrozitor, veniți să stăm în muntele Sionului, în cetatea Dumnezeului Celui Viu, dănțuind acum împreună cu purtătorii de Duh ucenici“
În Biserica Ortodoxă puterea creaturii de a primi focul cel luminos al Duhului Sfănt se exprimă duhovnicește în cultul divin prin jertfa lumânărilor : în acest chip liturgic al sacrificiului de sine materia se transformă în lumină.