Puţine lucruri sunt atât de controversate în societatea noastră precum cele privind sexul şi religia. Creştinul ortodox abordează aceste aspecte în cadrul înţelegerii de sine a Bisericii ca Mireasă a lui Hristos. Fie că problema este una de „limbaj inclusiv”, sau una care ţine de rolul femeii în Biserică, sau de pofta homosexuală, răspunsul se află în marea Taină: Hristos şi Biserica.

Oamenii din vechile timpuri se închinau adeseori la zeităţi feminine, aveau preotese şi nu aveau o părere contrară faţă de dorinţa homosexuală. Israel, însă, a stat de unul singur împotriva acestor practici, respingându-le. Motivul pentru aceasta se află în descoperirea de Sine a lui Dumnezeu ca radical diferit de creaţia Sa.

Am spus că lumea a fost creată ex nihilo. Între fiinţa lui Dumnezeu şi fiinţa lumii se află o prăpastie nemăsurată. Lumea nu este Dumnezeu, nu a fost vreodată Dumnezeu şi nu va fi Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu a unit creaţia cu Sine prin Întrupare nu distruge în nici un fel distincţia dintre necreat şi creat. În Hristos noi participăm la harul necreat al lui Dumnezeu, devenind prin acel har ceea ce El este prin fire, însă, fără a înceta să fim creaturi; firea noastră creată nu este niciodată transformată în fire dumnezeiască.

Această diferenţă dintre Dumnezeu şi lume este exprimată iconic de împărţirea firii umane în două sexe. În dumnezeieştile Scripturi, Dumnezeu este întotdeauna reprezentat de bărbat iar creaţia de femeie. Dumnezeu este Mirele iar lumea, sau mai precis, Biserica, adică lumea recreată în Hristos, este Mireasa.     

Desigur, Dumnezeu nu este nici bărbat, nici femeie; El este mai presus de aceste concepte create. Cu toate acestea, El ne-a dat anumite chipuri şi concepte prin care am ajuns să Îl cunoaştem. Deşi aceste concepte nu pot vreodată descrie ori defini în întregime pe Dumnezeu cel mai presus de orice închipuire, noi, totuşi, avem nevoie de ele.

Este adevărat că, ocazional, Scripturile folosesc imagistica feminină cu referire la Dumnezeu. De exemplu, Hristos a zis despre Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 37). Aceasta este doar o analogie. Hristos l-a numit „Tată” pe Dumnezeu, nu „Mamă”. Hristos este „Fiul” lui Dumnezeu, nu „Fiica” lui Dumnezeu.

Folosirea limbajului „inclusiv” sau neutru din punct de vedere al genurilor despre Dumnezeu este o violare flagrantă a integrităţii Scripturilor şi a Liturghiei. Să-L numeşti „mamă” pe Dumnezeu nu înseamnă nimic altceva decât introducerea unui zeu diferit. Limbajul neutru întunecă distincţia dintre Creator şi creaţie, ridicând creaţia (adică femeia) în locul lui Dumnezeu şi aruncându-ne astfel înapoi la păcatul primordial.

Din cele expuse mai sus ar trebui să fie evident motivul pentru care este imposibil ca Biserica să aibă preotese. Bărbatul, fiindcă este o făptură, îl poate reprezenta pe Dumnezeu doar iconic. Femeia, însă, este creaţie. Biserica este în mod esenţial femeie. Dacă, aşadar, preotul – care este imaginea lui Hristos Mirele, ar fi femeie, ce s-ar alege din principiul masculin? Din nou, distincţia dintre Creator şi creaţie este nimicită şi o nouă religie se naşte. De fapt, o veche religie este renăscută, religia panteismului care fusese respinsă de Israel şi de Biserică.

Despărţirea în două sexe inerentă naturii umane şi legătura sa iconică cu Hristos şi Biserica explică, de asemenea, atitudinea Bisericii în privinţa dorinţei homosexuale. Observaţi contextul în care Sfântul Pavel dezbate această problemă:

„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”(Romani 1, 25-27). 

Pentru Sfântul Pavel, pofta homosexuală nu este doar un rezultat al căderii, ci este chiar paradigma căderii, foarte asemănător cu modul în care căsătoria este o paradigmă a relaţiei mântuitoare a lui Hristos cu Biserica. Aşadar, este limpede că Biserica nu poate binecuvânta homosexualitatea. Sexualitatea omenească nu poate fi exprimată corect decât în Sfânta Cununie sau în celibat. (fragment din Clark Carlton, Credinţa: catehism ortodox, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Ecclesiast, 2010)