Când eram mic, am vrut de mai multe ori să fug de acasă, din cauza certurilor urâte între părinți. Când mă supăram, îmi strângeam câteva lucruri într-o bocceluță și le strigam din prag ălor mei: mă duc în lumea mea, să mă mănânce vacile. Cel mai tare mă temeam de vaci, săracele de ele, blândețea lor leneșă mi se părea, nu știu de ce, că ascunde niște ființe fabuloase imprevizibile. Tata însă a murit repede și asta a rezolvat oarecum lucrurile, pentru un timp, pentru că până la urmă tot am fugit. Aveam 16 ani, un pic mai mult ca Iulia, și eram elev într-un liceu-internat, la Câmpulung Moldovenesc, la vreo patru sute de kilometri de casă. Nu departe de unde a coborât ea din tren. Apropo, și eu am fost la olimpiadele de mate și biologie. Asta însă nu m-a scutit să rabd de foame și să mănânc bătaie într-un internat odios, ca în Orașul și câinii lui Llosa. Dar nu de asta am fugit.

M-am suit într-o dimineață în tren și am coborât la întâmplare, câteva stații mai încolo, într-un sat. Când m-au întâlnit primii oameni, niște țărani de-ai locului, și m-au întrebat ce-i cu mine, le-am răspuns pe franceză. Așa mi-a venit, pe loc. Pe atunci învățam la școală franceza. În jumătate de oră, mă înconjurase tot satul, nu mai văzuseră francez rătăcit pe coclaurile acelea. Au adus de la școală o domnișoară suplinitoare, care știa franceza și care ne-a servit de translator. Le-am spus că sunt străin și am fugit din țara mea. Și că am coborât din întâmplare în satul lor, unde mai bine mor decât să mă întorc acasă. Oamenilor li s-a făcut milă, m-au dus într-o casă, mi-au făcut mămăligă cu brânză și mi-au dat și o cană cu vin fiert. Țin minte că înfulecam cu așa o poftă, încât bieții oameni s-au crucit ce foamete trebuia să fi fost în țara mea. Pentru că mă udasem la picioare (era iarnă) și mă luase frigul, mi-au adus niște colțuni de lână și m-au îmbrăcat cu o bundiță. Cred că arătam tare nostim îmbrăcat așa și vorbind franceza! Cât de la vinul călduț, cât de la starea mea deprimată, m-am apucat să povestesc, iar țăranii aceia miloși au ascultat cu mâna la gură povestea unei vieți care mă făcuse să-mi iau lumea în cap. Certurile interminabile dintre părinți. Serbările școlare la care mama venea cu un machiaj gros, să nu i se vadă vânătăile. O umflată de învățătoare, care, în școala primară, ne confiscase orele de muzică și desen pentru lecții de matematică în plus. Un pedagog poreclit „Rechinul”, care îmi confiscase colecția de „Paris Match”, primită în secret de la o mătușă. Dirigintele, care mă punea la orele de „informare politică” să citesc, în gura mare, din Biblia hazlie a lui Léo Taxil. (Aici, țăranii s-au mirat că și în țara mea era comunism.) Fetele care mă respingeau, pentru că eram urât și ciudat. Băieții care mă ironizau că nu știam să dansez. Violul psihic la care eram supus seară de seară, în camerele de internat populate de bestii metamorfozate mai înainte de vreme. Bătaia soră cu moartea pe care am încasat-o atunci când am sărit la un „monitor”, pentru că vorbise foarte urât de preoți (or bunicul și străbunicii mei au fost cu toții preoți). Lumea cenușie și indiferentă, care se pregătea să mă înghită și să mă scuipe de trei ori, ca șarpele din poveste, dacă eu n-aș fi fugit la timp din țară.

Și uite-așa, corcolit în colțuni și cojocel, ușurat de povestea mea în care mă răzbunasem pe toți demonii, mi s-a făcut cald și bine și, deodată, am vrut să mă întorc acasă. Am cerut niște bani să ajung la Câmpulung, unde, chipurile, era „consulatul”, oamenii m-au dus la gară, ne-am pupat, i-am promis suplinitoarei de franceză că am să-i scriu de îndată ce ajung acasă, iar spre seară eram la internat, numai bine înainte de a se porni miliția după mine.

Am fugit și eu din țara mea până în țara mea, așa cum a făcut, acum, și Iulia. De aceea, vinovat fiind, eu n-am cum s-o judec, nu știu pe ce demoni a vrut ea să se răzbune, dar dacă m-ar întreba pe mine, – un popă păcătos! –, i-aș spune că nu avem voie să fugim decât pentru a ne întoarce mereu. Dumnezeu ne caută acasă.

Am fugit și m-am întors, numai că eu n-am avut ghinionul să fiu urmărit de o haită care să umple ziarele cu fotografiile și viața mea. Nici să ajung subiectul glumelor unui cabotin, el însuși subiect de glume mult mai reușite, cu ceva timp în urmă.

Iulia nu a pățit nimic rău, nici pe drum, nici la mănăstire, în schimb, de când s-a urcat în trenul care o aducea acasă, este violată fără încetare sub ochii unei țări întregi.

(Sursa: www.ioanflorin.wordpress.com; Ioan-Florin Florescu este preot misionar în Scoția)