În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?  Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. (Luca 10, 25-37)

Pilda samarineanului milostiv este de un real ajutor celor care doresc să își trăiască propria credință cu adevărat, în integralitatea ei și nu doar parțial ori ocazional. Ea se referă la o situație neobișnuită din viața omului, dar evidențiază comportamente obișnuite și greșite, de care adesea nu ne dăm seama că ne sunt proprii și nouă. Povestirea este spusă de Domnul Iisus unui învățător de lege, atunci când acesta insistă cerând explicații asupra poruncii fundamentale privind iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui din toată inima și tot cugetul.

Vremurile în care a propovăduit Hristos în Țara Sfântă se asemănau cu cele de astăzi în ceea ce privește schimbările provocate de amestecurile culturale, de venirea unor popoare peste alte popoare, de contactul cu alte religii, de relativizarea principiilor de viață și, mai ales, de polarizarea societății între conservatori și moderniști, credincioși și sceptici, bogați și săraci. De aceea, nu mai era clar cine este „aproapele” la care făceau referire multe dintre legile scrise de Moise pentru popor, la porunca lui Dumnezeu. Termenul putea să fie înțeles și prin ceea ce desemnează în el mod concret. Aproapele ar fi fost deci o persoană care fizic vorbind se află în apropierea ta. Dar dacă aceea era de alt neam, de altă religie și eventual de altă categorie socială, ori un proscris, un cunoscut  răufăcător, era mai greu să îl consideri și pe acela drept aproapele tău. De pildă, iudeii îi numeau pe romani, „câini”, asociindu-i nu caracterului loial al acestor animale, ci necurăției și modului lor de atac în haită. Când Domnul Iisus a fost judecat, iudeii nu au vrut să intre cu El în pretoriu, sediul administrativ al ocupanților romani, ca să nu se spurce. Grecii erau și ei considerați spurcați, fiind politeiști. În ceea ce privește vechile neamuri canaanite, evreii nu aveau voie prin lege să se amestece cu ele, ca să fie evitat pericolul preluării unor obiceiuri religioase străine. Samarinenii erau și ei spurcați, deși se trăgeau tot din protopărintele Iacov, fiindcă la rându-le complotaseră cu sute de ani înainte, alături de asirieni, pentru distrugerea vechiului templu al lui Solomon. Iar de-a lungul vremii își dezvoltaseră alte principii religioase decât cele recomandate de ierarhia de la templu. De aceea, evreul de rând care voia să vină din Galileea la templul din Ierusalim, nu o lua pe de-a dreptul, ci ocolea țara samarinenilor ca să nu se spurce.

Dar nu despre geopolitică este pilda lui Iisus, ci despre ajutarea celui aflat în nevoie. De aceea El nu îi răspunde învățătorului de lege cine este „aproapele”, ci îi spune o poveste din care e invitat să tragă singur concluzia. Un om tâlhărit și abandonat, la un pas de moarte, este ocolit pe drum de un preot și de un levit, care erau desemnați drept slujitori ai lui Dumnezeu, însă în cele din urmă ajunge să fie salvat de mult disprețuitul samarinean, care nu doar că îl duce la o casă de oaspeți, adică han sau hotel pentru noi, cei de azi. Mai mult, se îngrijește de tratamentul său, se ocupă și de medicamente, ba îi face și asigurare de sănătate: plătește în avans pe hangiu și chiar mai mult, îi spune că în cazul depășirii cheltuielilor, va plăti ulterior, el însuși fiind un client regulat. Domnul îl întreabă în final, pe cel ce venise la El, cine e aproapele. Iar acesta se codește să spună pe față că samarineanul. În schimb afirmă că „aproapele” este „cel ce a făcut milă” față de omul în necaz.

Pilda are și un înțeles simbolic: cel căzut între tâlhari e omul obișnuit biruit de păcate și patimi. Preotul și levitul sunt legea veche, neputincioasă față de mântuirea oamenilor. Samarineanul e Hristos, casa de oaspeți e Biserica, cei doi bani pentru plata medicamentului sunt Vechiul și Noul Testament. Untdelemnul și vinul folosite ca medicamente sunt Sfintele Taine ale Bisericii. Hangiii sunt preoții Bisericii, iar venirea a doua a samarineanului pentru a plăti datoriile ulterioare este Judecata de Apoi. Dar în afară de alegoria însăși, pe noi ne interesează ceva mai concret, anume care este folosul pildei în zilele noastre.

Cel care arată milă față de omul aflat în nevoie și necaz, acela este adevăratul ajutor, acela este cu adevărat Aproapele. Pe calea de la Ierihon la Ierusalim trec, fără să ajute pe cel tâlhărit, preotul și levitul care erau slujitori la templu. Dar ei nu au făcut ceva greșit potrivit rânduielii de atunci. Aceștia erau de rând la slujirea templului de două ori pe an, câte o săptămână, dar pentru slujire se pregăteau având de respectat numeroase prescripții. Nu aveau voie să se întineze cu sânge străin, nu aveau voie să întârzie la slujbă fiindcă ei de fapt nu erau slujitorii oamenilor, ci ai lui Dumnezeu. Însă ceea ce vrea să arate Iisus în această povestioară este că Dumnezeu nu poate fi servit de către oameni în acest mod. El nu are nevoie nici de ritualuri, nici de jertfe de animale, fiindcă slujirea adevărată și cea mai importantă este atunci când omul îndeplinește poruncile dumnezeiești, dintre care cea mai importantă ajutorarea aproapelui, ca expresie concretă a iubirii. Citim despre aceasta într-un psalm: „Oare, voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea? Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale. Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi” (Ps. 49, 14-16). Chiar mai cunoscute ne sună cuvintele din Psalmului 50: „Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-18).

Din modul în care Domnul pune în scenă atitudinea slujitorilor templului, înțelegem că prezența fără întârziere și în stare de puritate trupească în casa lui Dumnezeu sunt și ele importante, dar nu atât de mult încât să lași un om aflat în pericol de moarte să zacă pe drum. Desigur, preotul și levitul mai pot și altfel să se dezvinovățească față de atitudinea lor. Probabil l-au judecat pe cel căzut după hainele lui, considerând că este vreun om beat prăvălit la marginea drumului, ori poate că s-ar fi bătut cu alții dar și-a meritat-o. Mulți ne-am întâlnit cu o asemenea situație în viață măcar o dată. Sau l-ar fi putut judeca în orice alt fel spunând că și-a atras singur nenorocirea: a călătorit noaptea singur, de exemplu, ceea ce oricine din zonă știe că nu se face.

Pe lângă prima și cea mai importantă învățătură din această pildă, anume că aproapele nostru este orice om aflat în nevoi, pe care suntem îndatorați să îl ajutăm, un alt înțeles este acela că nu trebuie să judecăm. Chiar dacă vrem să punem pe cele ale lui Dumnezeu înaintea celor omenești, deci suntem bine intenționați, e important să nu uităm ceea ce afirma odinioară Apostolul Ioan: nu poți să spui că Îl iubești pe Dumnezeu pe care nu l-ai văzut, dar în același timp să îl urăști pe fratele tău pe care l-ai văzut – și am completa aici, sau să fii indiferent față de el (cf. 1 Ioan 4,20). Un principiu de viață e bine de ținut, dar dacă el ne împiedică să vedem în cel de lângă noi pe un copil al lui Dumnezeu, atunci acel principiu e greșit practicat. E încă insuficient să spunem că nu trebuie să judecăm starea celui aflat în necaz. Tot la fel, nu trebuie să judecăm nici măcar pe preotul și levitul din pildă, care au trecut pe lângă cel nenorocit. Fiecare, dacă am fi sinceri cu noi înșine, ne-am aduce aminte cel puțin de o situație din viață în care am făcut la fel, eschivându-ne de la o datorie incomodă și invocând motive pentru a nu ajuta pe cineva.

Al treilea înțeles al Evangheliei acestei duminici este acela că, văzând cum până la urmă tocmai samarineanul disprețuit de toți s-a dovedit a fi om de omenie și și-a jertfit timpul, banii și a făcut un efort fizic pentru cel aflat în necaz, nu trebuie să așteptăm ca alții să fie săritori. Deseori spunem: nu eu trebuie să fac cutare lucru, fiindcă sunt alții desemnați să facă așa ceva. E adevărat, împărțirea rolurilor în societate e bună, pentru că e greu ca învățătorul să facă treaba brutarului, preotul pe cea a vatmanului, constructorul de drumuri pe cea a cultivatorului de pământuri. Și totuși uneori fiecare poate da o mână de ajutor celuilalt. Fiecare dintre noi suntem chemați în rolul bunului samarinean, numai dacă vrem să lăsăm deoparte judecățile noastre de valoare, precum și confortul nostru material sau psihic. Iar pentru aceasta nu trebuie să așteptăm în schimb cine știe ce răsplată, după cum samarineanul, după ce și-a dus fapta bună la capăt, a plecat mai departe în călătoria pe care trebuia să o facă. Nu știm niciodată cum, din samarineni milostivi, putem ajunge și noi în rolul celui tâlhărit pe drum, așteptând mila și ajutorul cuiva.