Părinţii Bisericii spun că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să fie făcut dumnezeu. Omul nu ar fi în măsură să ajungă la îndumnezeire, dacă Dumnezeu nu S-ar fi întrupat.

În anii dinainte de Hristos apăruseră mulţi oameni înţelepţi şi virtuoşi. Astfel, vechii greci atinseseră norme destul de ridicate de filosofie despre bine şi cu privire la Dumnezeu. De fapt, filosofia lor conţinea seminţe de adevăr, aşa-zisele „logos spermaticos”. Erau oameni foarte religioşi, nu erau deloc atei, ca unii din contemporanii noştri care – necunoscând bine faptele – încearcă să le prezinte. Însă, bineînţeles, ei nu-L cunoşteau pe Adevăratul Dumnezeu, erau idolatri şi, cu toate acestea, erau oameni foarte pioşi şi aveau frică de Dumnezeu. Pentru aceasta, încercând să îndepărteze credinţa în Dumnezeu din sufletul poporului nostru evlavios, chiar fără consimţământul lui, educatorii, profesorii, politicienii şi guvernanţii acţionează în chip incoerent faţă de memoria naţiunii greceşti şi astfel comit crima hiubris (greacă ὕϐρις, lipsă de măsură, aroganţă funestă) în înţelesul vechi al cuvântului. În fond, ei încearcă dezelenizarea lui, pentru că tradiţia grecilor, de-a lungul vechii noastre istorii, recentă şi modernă, este o tradiţie de evlavie şi de respect pentru Dumnezeu, pe care s-a bazat şi se bazează toată contribuţia elenismului în lume.

În filosofia vechilor greci deosebim o dorire sigură pentru Dumnezeul necunoscut, o dorire de experiere a lui Dumnezeu. Ei au fost credincioşi şi pioşi, însă nu au avut cunoştinţele corecte şi complete despre Dumnezeu; comuniunea cu Dumnezeu era absentă. Îndumnezeirea nu era posibilă pentru ei.

În Vechiul Testament aflăm, de asemenea, oameni drepţi şi virtuoşi. Însă unirea totală cu Dumnezeu devine posibilă, este atinsă, odată cu întruparea Logosului divin.

Acesta este scopul întrupării lui Dumnezeu. Dacă scopul vieţii omului era pur şi simplu să devină moraliceşte mai bun, nu ar fi fost nevoie pentru Hristos să vină în lume, nu ar fi fost nevoie ca aceste evenimente ale dumnezeieştii Pronii să aibă loc. De n-ar fi fost necesară întruparea lui Dumnezeu, Crucea, moartea şi Învierea Domnului, tot ceea ce noi, creştinii, credem, nu ar fi fost nevoie să treacă prin Hristos. Neamul omenesc ar fi putut la fel de bine să înveţe să devină moraliceşte mai bun prin proroci, filosofi, oameni drepţi şi învăţători.

Ştim că Adam şi Eva au fost ispitiţi de diavol şi că voiau să devină dumnezei, însă nu în colaborare cu Dumnezeu. Nu prin smerenie, ascultare sau iubire, ci sprijinindu-se pe propria putere, propria voinţă, în mod egoist şi autonom. Adică esenţa căderii este egoismul. Astfel, adoptând egoismul şi autonomia, s-au despărţit de Dumnezeu şi, în loc să ajungă la îndumnezeire, au atins exact contrariul: moartea duhovnicească.

După cum spun Părinţii Bisericii, Dumnezeu este viaţă. Aşadar, oricine se desparte de Dumnezeu se desparte de viaţă. Prin urmare, moartea şi omorârea duhovnicească sunt rezultatul neascultării creaţiei de la început.

Noi cunoaştem toate consecinţele căderii. Despărţirea de Dumnezeu l-a aruncat pe om într-o viaţă carnală, bestială şi demonică. Strălucita creaţie a lui Dumnezeu a căzut grav bolnavă, aproape mortal. Ce fusese făcut „chipului său” s-a întunecat. De la cădere, omul nu mai are condiţiile pentru a lucra la îndumnezeirea lui, aşa cum le avea, înainte de păcatul lui. În această situaţie de boală gravă, de moarte aproape, nu se mai poate îndrepta spre Dumnezeu. Aşadar, există o nevoie de o nouă rădăcină pentru umanitate; nevoia de un om nou care va fi sănătos şi capabil să reîndrepteze libertatea omului către Dumnezeu. Această nouă rădăcină, omul nou, este Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Care Se întrupează pentru a deveni noua rădăcină, noul punct de plecare, noua plămadă a umanităţii.

După cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz în scrierile lui teologice, odată cu întruparea Logosului s-a săvârşit o a doua comuniune între Dumnezeu şi umanitate. O astfel de primă comuniune exista în Rai. Aceasta, totuşi, a fost nimicită. Omul a fost despărţit de Dumnezeu. Dumnezeu Cel Preabun a creat atunci o altă comuniune, o a doua comuniune care nu mai poate fi frântă, este o uniune a lui Dumnezeu cu oamenii. Pentru că această a doua comuniune a lui Dumnezeu cu oamenii trece prin persoana lui Hristos.

Hristos Dumnezeu-Om, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl are două firi desăvârşite: dumnezeiască şi umană. Aceste două naturi desăvârşite sunt unite, fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire, fără împărţire în Persoana lui Hristos, după celebra definiţie a celui de al IV-lea Sinod ecumenic de la Calcedon care, rezumând, constituie armura teologică a Bisericii noastre Ortodoxe, dată sub călăuzirea Duhului Sfânt împotriva ereziilor hristologice de toate felurile, de-a lungul tuturor secolelor. Astfel, avem un Hristos cu două firi, dumnezeiască şi umană.

Acum, prin mijlocirea unirii celor două firi în Persoana lui Hristos, firea omenească este irevocabil unită cu firea dumnezeiască. Pentru că Hristos este veşnicul Om-Dumnezeu. Ca Dumnezeu-Om El S-a înălţat la cer. Ca Dumnezeu-Om şade de-a dreapta Tatălui. Ca Om-Dumnezeu va veni să judece lumea la A doua Venire. De aceea, firea omenească este de acum înainte întronizată în sânul Sfintei Treimi. Nu mai putem despărţi firea omenească de Dumnezeu. Aşadar, acum, după Întruparea Domnului, puţin contează cât  păcătuim noi, ca oameni, puţin contează cât ne depărtăm de Dumnezeu – dacă, prin pocăinţă, ne dorim să ne unim din nou cu Dumnezeu, putem reuşi să o facem. Putem să ne unim cu El şi, astfel, să devenim dumnezei prin har.

Citește și:

Îndumnezeirea, scop al vieţii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Întruparea lui Dumnezeu, cauză a îndumnezeirii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Contribuţia Maicii Domnului la îndumnezeirea omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Numai în Biserică putem afla calea îndumnezeirii – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Îndumnezeirea este posibilă datorită energiilor necreate ale lui Dumnezeu – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Calităţile de care este trebuinţă pentru îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Consecințe ale călăuzirii spre îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Consecință a călăuzirii duhovnicești care nu duce spre îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos