Parabola semănătorului, consemnată de sinoptici, se numără printre primele parabole rostite de Mântuitorul. Sfinții Evangheliști au consemnat parabola fiecare în stilul său caracteristic, în maniera sa proprie.
Iisus se afla în casa Sa din Capernaum (Matei 13, 3-9 și 18-23), nu departe de țărmul Mării Galileii. Pe țărm, mulțime multă aștepta cuvântul de învățătură. Iisus s-a dus atunci și, ca să se poată face auzit și văzut, a urcat într-o corăbioară din care le-a vorbit mulțimilor despre Împărăția cerurilor. Și pentru a le accesibiliza înțelesul tainei în discuție, El le-a rostit ad-hoc mai multe parabole: a semănătorului, a neghinei, a grăuntelui de muștar, a aluatului, a comorii ascunse, a mărgăritarului și a mrejei.
Sfântul Evanghelist Marcu (4, 13-20) reține, în același context, doar trei dintre ele: a semănătorului, a spicului de grâu și a grăuntelui de muștar. Sfântul Evanghelist Luca redă doar parabola semănătorului (8, 5-15).

De ce vorbea Iisus în parabole

Interesantă este însă maniera de prezentare a parabolei semănătorului în interpretarea lucanică. El spune că, după ce Mântuitorul a fost uns cu mir de femeia păcătoasă în casa fariseului (Luca 7, 44-47), a făcut un excurs prin cetăți și prin sate, propovăduind și binevestind Împărăția lui Dumnezeu, însoțit fiind de cei doisprezece și chiar de unele femei care au fost vindecate de Iisus, printre care: Maria, numită Magdalena, din care scosese șapte demoni, Ioana, femeia lui Huza, care era unul dintre iconomii lui Irod, Suzana și multe altele care slujeau lui Hristos din avutul lor (Luca 8, 1-3).
Și adunându-se mulțime multă de prin toate cetățile, pârgă a noului popor a lui Dumnezeu, Iisus le-a ținut o cuvântare țesută din parabole, mai ales că printre ei nu se aflau numai oameni de rând, am spune noi, oameni de bun simț, ci și mulți cărturari și farisei. În acest context, El a preferat să le descopere taina Împărăției lui Dumnezeu prin parabole, vorbire specifică orientalilor, pentru ca „văzând, să nu vadă, și, auzind, să nu înțeleagă“ (Luca 8, 10). Iisus folosea adesea acest mod de a vorbi pentru că cei care se împotriveau învățăturii Lui nu erau vrednici să înțeleagă tainele Împărăției lui Dumnezeu. Așa că, beneficiari ai acestei revelații au fost „numai Apostolii“ (Luca 8, 10), pe care Mântuitorul Însuși îi fericește, zicând: „Fericiți sunt ochii voștri, fiindcă văd, și urechile voastre, fiindcă aud. Căci adevărat grăiesc vouă, că mulți prooroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut, și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit“ (Matei 13, 16-17). Această fericire este împlinirea profeției lui Maleahi, care zice: „Și vă vor ferici pe voi toate neamurile, pentru că voi v-ați făcut țarini dorite“ (Maleahi 3, 12).
Cunoașterea pe care Iisus le-o mijlocea celor simpli trebuie văzută ca o recompensă a osârdiei și sârguinței lor de a-L asculta și urma pe Hristos (Luca 11, 9). Spre deosebire de ei, ceilalți, spune Mântuitorul, „cu auzul aud și nu înțeleg și cu ochii văd și nu pricep“ (Matei 13, 14). Afirmația Sa este axată pe o profeție vechi-testamentară, care zice: „Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoșat și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă și eu să-i tămăduiesc pe ei“ (Isaia 6, 9; Ieremia 5, 21; Iezechiel 12, 2). De remarcat este faptul că orice înțelegere a celor sfinte este darul lui Dumnezeu.

Risipa oamenilor de cele spirituale

Parabola semănătorului nu vrea să evidențieze stângăcia cu care semănătorul și-a aruncat sămânța: „una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o; alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală; alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o; iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit“ (Luca 8, 5-9), ci atrage atenția asupra infertilității solului în care au căzut trei pătrimi din sămânța aruncată. Primele trei au mers până la o vreme, una murind înaintea celorlalte; doar cea aruncată în pământ bun a fost roditoare.
Exegeții vin cu detalii. Ei spun că semănătorul adus în discuția parabolei este Însuși Hristos, iar sămânța aruncată este cuvântul lui Dumnezeu, care „conține făgăduința vieții de acum și a celei viitoare“ (I Timotei 4, 8). Cunoașterea lui Dumnezeu și a învățăturii Sale, a Sfintei Evanghelii, trebuie să rodească rodul minunat al virtuților, al dragostei și al sfințeniei în viața oamenilor.
Pământul în care s-a semănat este sufletul omului. Rodnicia acestui suflet este diferită, întocmai celor patru feluri de pământuri din parabolă. De multe ori pot apărea însă și surprize. Dacă locul pietros distruge rădăcina plantei, spinii distrug rodul acesteia. Semințele căzute între spini sunt asemenea celor care, „deși gustă din cuvântul lui Dumnezeu“ (Evrei 1, 5), îl înăbușă cu grijile vieții, expresie a tuturor păcatelor. La ei se referă și profetul: „Urechile lor le-au îngroșat ca să nu audă legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotștiutorul“ (Zaharia 7, 11) De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că „dacă o țarină rodește spini și ciulini, focul o arde“ (Evrei 6, 8). Sigur, spusele apostolului erau ca o continuare a strigătului proorocului: „Arați-vă ogoare noi și nu mai semănați printre spini“ (Ieremia 4, 3).
Hristos arată câtă risipă fac oamenii de cele spirituale, preocupându-se de cele lumești; trei părți din sămânța aruncată s-au irosit și numai a patra parte a căzut în pământ bun, rodind de o sută de ori mai mult, de șaizeci de ori și de treizeci de ori (Matei 13, 8), încât ne încredințează că a rodit și pentru pământul sterp și neroditor. De remarcat este faptul că, Mântuitorul, prin cuvintele Sale, a semănat Cuvântul lui Dumnezeu și în sufletul celui trândav, nesimțitor și ignorant, asemenea drumului bătătorit, și în sufletul celui nestatornic și nerâvnitor, asemenea pământului pietros, și chiar în sufletul celui bine intenționat inițial, dar robit de grijile vieții, asemenea pământului cu spini.
Ogorul Bisericii

Diferența între oameni o face strădania lor. Chiar și pentru cei care se străduiesc este o gradare a reușitei. Fiecare va primi pe măsura dăruirii sale: pustnicul va primi o sută; monahul șaizeci, iar cel care a ales nunta cinstită treizeci, spune Sfântul Teofilact al Bulgariei.
Dumnezeu Se bucură pentru fiecare în parte: și pentru cel care aduce rod o sută și pentru cel cu șaizeci și pentru cel cu treizeci. Îi primește pe cei de pe urmă întocmai ca pe cei dintâi. De aceea, Dumnezeu le spune celor care au urechi de auzit și care vor să și audă, că e dispus să-i primească și pe cei trândavi și pe cei împietriți și pe cei învolburați de grijile lumii. Singura condiție este aceea ca ei să accepte oferta. Mărturie stau „oamenii eliberați de păcate, robi lui Dumnezeu, având rodul lor în sfințenie, iar sfârșitul lor viață veșnică“ (Romani 6, 22). Acum, să nu se creadă că semănatul s-a încheiat, ci el este în curs de desfășurare și, sigur, el va dura până la sfârșitul veacurilor. Și aceasta pentru că, Mântuitorul Iisus Hristos, după Înălțarea Sa la cer, nu a neglijat ogorul Bisericii Sale, ci l-a încredințat Apostolilor, ierarhilor, preoților, secundați de apologeți și învățători. Aceasta este partea cea bună a pământului roditor. Ei sunt cei care au primit mandatul ca să vestească Evanghelia la toată zidirea, „aflată într-o acerbă foame după cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11), învățându-i să păzească și să împlinească toată legea Evangheliei (Matei 28, 20; Marcu 16, 15). Ei sunt cei care au propovăduit și încă propovăduiesc în numele lui Hristos neamurilor, „ca și cum Însuși Hristos le-ar vorbi prin ei“ (II Corinteni 5, 20). Creștinii adevărați – spune Sfântul Apostol Petru – sunt „născuți a doua oară, nu din sămânță stricăcioasă, ci din nestricăciune, prin cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veac“ (I Petru 1, 23). Despre cuvântul lui Dumnezeu, profetul Iezechiel spune că „are puterea de a învia chiar și pe cei morți“ (37, 1-10).
Fie ca sămânța Cuvântului lui Dumnezeu să rodească în noi roadele bunătății, ale dreptății și ale dragostei prin care să putem dobândi Împărăția lui Dumnezeu. (*Intertitlurile aparțin redacției)