Sfânta Parascheva a avut o existenţă extrem de discretă, retrăgându-se în locuri de aspre nevoinţe duhovniceşti, departe de tumultul lumii şi nici măcar înainte de moarte, deşi se întorsese în satul natal, nu a dorit a-şi dezvălui identitatea. Abia în momentul în care a fost îngropat un om păcătos alături de trupul său, înveşmântat de harul neputrezirii şi de mireasma sfinţeniei, a căutat să se arate lumii spre mângâiere, spre vindecare şi spre întărire în credinţă. De atunci şi până astăzi, milioane şi milioane de pelerini au căutat, uneori cu mari osteneli, să se atingă de cea care a devenit “ocrotitoarea Moldovei”. Tuturor, Sfânta Cuvioasă Parascheva le-a predat lecţia fundamentală pentru mântuirea oricărui creştin, cea a smereniei desăvârşite.

Pe de altă parte şi viaţa Sfântului Vasile cel Mare este tot o lecţie de smerenie. Deşi s-a pregătit prin şcolile lumii, fiind apreciat pentru cultura sa vastă şi inteligenţa sa remarcabilă, acest bărbat sfânt a reuşit să îmbine două lucruri aparent de neconceput împreună: pe de o parte o viaţă smerită, pe de altă parte o viaţă de învăţător şi de conducător al Bisericii lui Hristos, cu toate onorurile, dar şi cu responsabilităţile ce derivă dintr-o astfel de poziţie. Chipul Sfântului Vasile cel Mare este chipul celui care lucrează, care se luptă, care ceartă şi pedepseşte atunci când este nevoie, dar este şi, în acelaşi timp şi fără a se contrazice prin asta, o persoană care-şi păstrează simţul smereniei, delicateţea discreţiei şi, mai presus de toate, o încredere nestăvilită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

De aceea spunem că atât Sfânta Parascheva, cât şi Sfântul Vasile cel Mare predau în acest zile tuturor pelerinilor, ca doi profesori desăvârşiţi, lecţia fără de sfârşit a smereniei. Şi fiecare pelerin participă la această şcoală cu o credinţa puternică, cu nădejde în Dumnezeu şi în rugăciunea sfinţilor, nădejde care îl face să fie mai puternic, mai optimist, şi îl fereşte să cadă pradă atâtor nemernicii care, preluând cuvântul Scripturii, vin de la lume, de la trup şi de la diavol. Iar în timp ce aprofundează cufundaţi în rugăciune tainele smereniei, pelerinii predau, la rândul lor, şi ei o lecţie celor care îi urmăresc pe viu sau prin intermediul fotografiei şi al secvenţelor video: e vorba de lecţia răbdării.

Aşezat ore întregi la rând, îndurând fie frigul şi ploaia, fie foamea şi setea, fie oboseala sau alte neputinţe, pelerinul ne învaţă că omul este chemat să introducă în viaţa lui acest element al lipsei de grabă într-o lume grăbită, într-o lume condusă după agende de lucru, în care valoarea unui minut este calculată mai mereu în bani. A te aşeza la rând, a aştepta ore întregi împreună cu un necunoscut venit în urma ta cu câteva secunde sau cu acela care a ajuns cu doar câteva clipe înaintea ta, înseamnă şi a avea capacitatea de a a-l accepta pe celălalt, de a te deschide aproapelui tău, dar mai presus de toate este o dovadă de răbdare care uimeşte an de an pe cei care nu au desluşit încă nici măcar abecedarul credinţei.

Desigur că avem nevoie în primul şi în primul rând de multă credinţă în Dumnezeu, dar parcă între celelalte lucruri care ne zidesc duhovniceşte, nimic nu e mai de folos, după credinţa nestrămutată în Hristos Domnul, decât răbdarea. E o lecţie care se predă de fiecare dată la mijlocul lunii octombrie atât celui credincios, sau mai puţin credincios, cât şi, mai ales, celui necredincios. Să fim recunoscători sfinţilor fără de care nu am avea deplina putere de a ne converti din învăţăcei ai smereniei în pedagogi ai răbdării, transfigurând parcă, preţ de câteva ore, cât durează până ajungem la sfintele moaşte, o întreagă lume în noi şi în jurul nostru. Dumnezeu să vă întărească în credinţă şi să ocrotească cu sfintele sale milostiviri pe fiecare pelerin, dimpreună cu familiile voastre.

Har şi pace de la Hristos – Mântuitorul lumii!