Copiii îşi cred părinţii. Dacă li se spune că nu vor reuşi să facă nimic bun, probabil că le vor îndeplini profeţia în unul sau mai multe domenii din viaţă. Dacă li se va spune că nu sunt buni la un anumit lucru, se poate să nu îşi dezvolte acea abilitate din loialitate faţă de părinţi. Putem trăi orice ne-a fost transmis, într-un fel sau altul, direct sau indirect, ca să trăim. Respectăm zestrea primită. Şi, aşa cum se ştie, prin transferul transgeneraţional al credinţelor şi al traumelor, părinţii noştri trăiesc şi ei la rândul lor ceea ce au primit de la propriii lor părinţi.

O suferinţă acceptată din loialitate

Un domeniu ceva mai recent al psihoterapiei, dar care începe să se bucure de atenţia pe care o merită, este cel al vindecării traumelor transgeneraţionale. Trauma transgeneraţională este acea traumă care a avut loc acum mai multe generaţii şi care nu a fost vindecată în cadrul generaţiei în care a avut loc. Ea se poate datora unui eveniment cu caracter personal sau unuia cu caracter istoric care afectează grupuri umane sau naţiuni, cum este cazul războaielor, cataclismelor naturale, marilor epidemii. Aceste răni sufleteşti nevindecate se transmit în generaţiile următoare ca un veritabil ADN emoţional. Tristeţi pe care le ştim parcă dintotdeauna, cu care atât ne-am obişnuit, încât ajungem să nu le mai remarcăm nefirescul decât cu un efort de atenţie. Disperări sau atacuri de panică inexplicabile sau disproporţionate, atacuri bruşte de furie care nu pot fi explicate în raport cu ceea ce pare că le-a declanşat. Dor de moarte, de a fi în pericol, de a ne răni, de a ne purta contrar educaţiei sau felului nostru de a fi, dependenţe grave care ne conduc existenţa.

Din păcate sau poate din fericire, avem mecanisme de apărare ale minţii prin care partea conştientă poate respinge, poate bloca aceste conţinuturi dureroase, traumatice. Astfel, mulţi dintre noi putem să fugim de ceea ce nu ne place sau de ceea ce ne doare în familia noastră. Există posibilitatea nici să nu luăm în calcul că aceste tragedii ale familiilor şi ale neamului nostru să aibă cu adevărat un ecou semnificativ în viaţa noastră. În plus, mulţi dintre noi nici nu am fost informaţi, cel mai adesea din dorinţa de a ne proteja de aceste realităţi dureroase ale trecutului străbunilor apropiaţi şi chiar ale poporului în care ne-am născut. Dar, cu toate acestea, ele sunt deja în noi. Cu toţii suntem interconectaţi la cel mai adânc nivel şi suferinţa cuiva, a oricui, e suferinţa tuturor. Şi ea se transmite. Iar noi acceptăm să o perpetuăm cu propria viaţă, din loialitate.

Cei din neamul nostru nu au nevoie ca noi să suferim

A deveni conştienţi de aceste loialităţi ne poate duce către eliberarea de povara unei vieţi şi a unei suferinţe care chiar nu ne aparţine. Dilema pe care o întâmpinăm atunci când descoperim astfel de scenarii este următoarea: cum să le schimbăm fără să simţim că ne trădăm părinţii, fraţii sau neamul?

O metodă propusă în acest tip de psihoterapie transgeneraţională este de a ne răspunde cu sinceritate, calm, cu răbdare la câteva întrebări:

Am curajul să fiu mai fericit/ă decât mama? Am curajul să fiu mai fericit/ă decât tata? Am curajul să fiu mai fericită decât fratele/sora mea, bunica/bunicul meu? Dacă avem un răspuns emoţional sau chiar un „Nu“ direct, atunci să ne imaginăm că persoana în cauză stă chiar în faţa noastră şi noi putem să-i vorbim.

Psihoterapeutul poate conduce acest dialog, dar de regulă cei implicaţi simt intuitiv ce doresc să exprime în drumul lor către iertare, acceptare şi către binecuvântarea de a renunţa la povara care nu le aparţine, care nu e a lor şi a-şi trăi propria viaţă.

În plus, ne putem realiza arborele genealogic îndreptându-ne atenţia în mod predilect către cei din neamul nostru care au avut o viaţă mai grea, la care rezonăm emoţional sau pe care aparent o imităm în unele aspecte sau îi confirmăm prezenţa în noi prin trăiri pe care nu le putem explica concret: frici inexplicabile, tristeţi etc. Rostul este să conştientizăm această legătură tăcută şi să-i dăm drumul prin iertare şi binecuvântare.

Cei din neamul nostru nu au nevoie ca noi să suferim. Nu ne-am născut pentru asta. Ei nu au nevoie de răzbunare. Nu au nevoie ca noi să murim ispăşind greşelile altora sau din loialitate faţă de aceia dintre ei care au murit timpuriu sau au trăit mari dureri, abuzuri, nedreptăţi. Bucuria străbunilor este atunci când urmaşii lor îşi trăiesc propria viaţă. Din plin.