Este cu putinţă, deci, ca şi noi să vedem pe Mântuitorul în chip înţelegător şi duhovniceşte, dacă ne vom apropia cu credinţă împreună cu faptele. Căci numai astfel vom afla mângâierea cea de la El care ne cheamă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi". Şi iarăşi: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima şi veti afla odihnă sufletelor voastre". Cum Te voi slăvi pe Tine după vrednicie, Tu Care eşti Calea şi Viaţa şi Adevărul, Făcătorul a toate, Cel ce a făcut cerurile şi pământul, Cel ce fumegă în foc pe Muntele Sinai, Cel ce S-a pogorât în glas de trâmbiţă, în negură şi vijelie, Dătătorul de lege Care S-a întrupat blând şi cu iubire de oameni din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară şi, om făcându-Se, a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre. De aceea, cel ce crede întru Tine, întorcându-se spre bine, peste multe va fi pus de Tine. Căci, iată, întreita virtute rezumată în puţine cuvinte de Apostolul, care zice: „Rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare decât toate este dragostea”. Credinţa - cu privire la bunătăţile ce se vor arăta la vremea învierii din morţi, a căror arvună am primit-o şi în Duhul în inimile noastre, prin mărturia conştiinţei care mărturiseşte împreună prin harisme. Nădejdea - că prin arătarea Fiului aşteptăm să se împlinească făgăduinţele. Dragostea - că în aceasta Tatăl, mai mare fiind decât toate, ne-a iubit pe noi, făcând dreptate celor ce sunt chemaţi potrivit planului Său şi pe Fiul Său L-a dat pentru noi, pentru ca toate să ne fie dăruite împreună cu El. 

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 60)