Laicitatea. O idee teoretic generoasă, dar practic imposibilă. Din trei motive:

1. Orice decizie a unei autorități presupus laice trebuie să fie bună și dreaptă pentru comunitate, pentru societate. Dacă nu e așa, este o decizie contrară intereselor comunității. Însă orice comunitate are un background valoric, adeseori legat de valorile sacre ale umanității. De aceea, laicitatea nu poate funcționa, pentru că sacrul din civilizația umană nu poate dispărea.

2. Neutralitate față de valori, umane și sacre, nu există. Fie le accepți, fie le respingi. De aceea, laicitatea este doar o răspântie ideologică: fie merge spre ateism, negând valorile sacrului, fie merge spre secularism, transformând valorile sacre în valori profane. Dar și într-un caz, și în altul, laicitatea nu este decât un revers al teocrației, o imposibilitate a coexistenței anticlericalismului cu Liberté, égalité, fraternité. Chestiunea a început să fie vizibilă, din păcate, în Revoluția Franceză, care a avut o puternică latură anticlericalistă (alimentată și de abuzurile clericilor), dar care este vizibilă și în anticlericalismul crescând din zilele noastre, care a reușit un paradox nefericit. Deși fundamentată pe o civilizație creștină, Europa își neagă aceste rădăcini, refuzând să le menționeze în Constituția europeană. Adăugăm aici și teama de a nu irita un islamism din ce în ce mai extremist, ce amenință siguranța fizică a cetățenilor, Cruciadele rămânând, în memoria Europei, dovezi vii ale confruntării nefaste dintre islamul dus la extrem și creștinismul de tip teocratic, imperial.

3. Spun unii că deciziile laice privesc doar administrarea seculară a societății: chestiuni legate de resurse, finanțe, locuri de muncă, justiție, etc. Practica demonstrează însă că toate aceste lucruri interferează axiologic. Laicitatea nu poate nici măcar satisface interesele tuturor minorităților, fără riscul major al decredibilizării democrației (care funcționează pe principiul majorităților). Poate tocmai de aceea euro-scepticismul este în creștere. Europenii încep să nu se mai simtă reprezentați de aleși, fie din pricina lipsei de soluții la crizele ce străbat Continentul, fie din pricina exacerbării discriminării pozitive, care duce la percepția că majoritatea este discriminată negativ. Această situație este însă și o excelentă trambulină pentru creșterea riscului segregării pe diferite criterii: etnice, economice, culturale, chiar și sexuale. Fiecare minoritate simte nevoia ca, în virtutea unor drepturi fundamentale, să primească libertăți totale. Pe ansamblu însă, obținem o fărâmițare socială, generatoare de tensiuni și nemulțumiri între aceste grupuri, după cum observă și comunicatul CROCEU: “Scopul acestor strategii (privind Drepturile Omului)trebuie să fie mereu acela de a atenua, și nu de a spori tensiunile sociale. Drepturile omului nu trebuie sub nicio formă să devină un câmp de luptă.”

Mulți au crezut însă că acest comunicat îndeamnă, banal, pe creștini să iasă la vot. Alții s-au și grăbit să afirme că, prin aceasta, Biserica se bagă în politică. Eroare. Dublă.

1. Mai întâi, CROCEU reprezintă Bisericile Ortodoxe din Europa (Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Română, Biserica Ciprului și Biserica Greciei), nu doar BOR. Apoi, decizia Sinodului BOR vizează implicarea clerului în politică, nu și a mirenilor, care sunt liberi să participe cum doresc la viața politică.

2. Mai nimeni însă nu a sesizat o nuanță a comunicatului CROCEU. Formularea “Creștinii sunt încurajați să ia parte în mod activ la aceste alegeri, contribuind astfel la perfecționarea proiectului european” trebuie coroborată cu “Participarea creștinilor la aceste alegeri stă la baza credinței că este nevoie de încurajarea cât mai multor factori de a lucra împreună pentru o lume mai bună, în spirit de solidaritate. Uniți, suntem mai puternici.”

Astfel, nu avem de-a face cu un banal îndemn adresat alegătorilor creștini de a ieși la vot. Este vorba de ceva mai mult: sensibilizarea conștiinței creștine a viitorilor candidați la euro-parlamentare.

În fond, esența comunicatului este chiar aceasta: cerința adresată candidaților euro-parlamentari de a nu-și inhiba, ci a revigora conștiința creștină a idealului uman: realizarea armoniei și a comuniunii. Asta, desigur, presupunând că acestă conștiință mai există în politicieni.

Căci ispita supremă a europarlamentarilor este fariseismul: să fii/să te declari creștin și să decizi laic/ateu.