Duminica a 17-a după Rusalii (Ev. Matei 15, 21-28)

(Mt. 15, 21) Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.

După ce a plecat dintre iudei, Domnul a venit în părțile Tirului și ale Sionului, lăsând în urmă pe iudei și venind la neamuri. Cei pe care i-a lăsat în urma Sa au rămas zadarnici; cei la care a venit au primit mântuire. Iar o femeie din acele ținuturi a ieșit și striga Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! O, mare taină! Domnul ieșise de la iudei, iar femeia ieșise din ținutul neamurilor. El a lăsat în urmă pe iudei, iar ea a lăsat în urmă idolatria și viață păcătoasă. Ceea ce pierduseră iudeii, a câștigat ea. Pe Cel de care ei se lepădaseră prin lege ea l-a mărturisit prin credință. Astfel, pentru fiica sa (neamuri) a venit să-l roage pe Domnul. Pe fiica sa, păcatul și idolatria o făcuse să rătăcească pe căi pătimașe și devenise chinuită de demon.

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 58, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 15, 21) Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.

Se pare că femeia nu era din seminția lui Israel, din care s-au născut patriarhii, proorocii și părinții după trup ai Domnului Iisus Hristos; din care s-a născut Fecioara Maria, care a născut, la rândul ei, pe Hristos. În mod clar această femeie nu era dintre acești oameni, ci dintre neamuri. Din ceea ce citim, Domnul a trecut în părțile Tirului și ale Sidonului, iar femeia canaaneancă, trecută fiind de aceste hotare, căuta cu stăruință ajutor ca să-și scape fiica de sub stăpânirea diavolului. Tirul și Sidonul nu erau cetăți locuit, de israeliteni, ci de către neamuri, deși se aflau destul de aproape de aceștia. Striga cu stăruință, dorind să găsească ajutor și scăpare, însă era trecută cu vederea. Nu pentru că nu ar fi putut avea și ea parte de milă, ci pentru ca să se aprindă dorința și, precum am mai spus și înainte, ca smerenia să fie lăudată.

(Fericitul Augustin,Predica 77.1,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 15, 22) Şi iată o femeie canaaneancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.

Pentru a zări motivul din sufletul ei,   de a obține ceea ce dorea, trebuie să medităm câteva clipe asupra impactului avut de cuvintele ei. Există o credință puternică, potrivit căreia în Israel existau și încă mai există și astăzi o comunitate de prozeliți care au trecut de la neamuri la faptele legii, părăsindu-și viața cea veche și legându-se de religia unei legi străine și dominante. Canaaniții locuiau pe teritoriul Iudeii de astăzi. Fie că au fost aduși în timpul unui război, fie împrăștiați prin ținuturile vecine, fie aduși să slujească ca popor supus în bătălie, și-au purtat numele cu ei, dar le-a lipsit un ținut propriu lor. Amestecați cu iudeii, făceau parte dintre neamuri. Și pentru că o parte dintre aceștia erau numiți prozeliți, se prea poate ca această femeie canaaneancă să-și fi părăsit ținutul, preferând poziția de prozelit, adică de om plecat dintre neamuri, care a intrat într-una dintre comunitățile vecine. Venise în numele fiice sale, care reprezintă un simbol pentru toate neamurile. Și pentru că din lege cunoștea pe Domnul, I s-a adresat ca Fiu lui David pentru că în Isaia, se vorbește despre stăpânul regatului ceresc și veșnic ca despre o Mlădiţă care va ieşi din tulpina lui Iesei (Is. 11, 1). Această femeie, care a proorocit pe Iisus atât ca Fiul al lui David cât, și ca Domn, nu avea nevoie de nici o vindecare, ci căuta ajutor pentru fiica sa, adică pentru neamuri, pentru cei prinși în ghearele duhurilor necurate.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 15.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 15, 22) Şi iată o femeie canaaneancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.

Marcu spune că după ce intrase într-o casă, voia să rămână tăinuit, dar nu a putut (Mc. 7, 4). De ce a plecat în aceste ținuturi? Pentru că atunci când i-a slobozit de sub stăpânirea legii mâncării, atunci a deschis o ușă de intrare pentru neamuri, fiind o anticipare pentru fapta lui Petru, care mai întâi a primit poruncă să nu se mai supună legii sub care se afla și apoi a fost trimis la Corneliu (Fap. 10, 1-48).

Dar dacă cineva va spune, De ce lasă pe această femeie să se apropie de El când El însuși poruncește „În calea păgânilor să nu mergeţi” (Mt. 10, 5)? Vedem în primul rând că El, fiind Cine este, nu era obligat (în sensul strict al cuvântului) să se supună poruncii date ucenicilor Săi. În al doilea rând, vedem că Iisus nu mergea acolo ca să propovăduiască. Chiar la lucrul acesta se referă Marcu când spune atât că Iisus a vrut să rămână neștiut, cât și că nu a putut rămâne tăinuit. Faptul că nu au fost primii la care a mers Iisus să propovăduiască era datorat misiunii Sale pe acest pământ în același fel în care nu era propriu dragostei sale pentru oameni să alunge pe cei care veneau la El. Căci dacă Hristos ar fi trebuit să meargă după cei ce fugeau de El, cu atât mai mult nu ar fi trebuit să refuze pe cei ce veneau la El.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 52.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 5, 23) El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”.

Așadar, femeia aceasta se ruga Domnului pentru fiica sa, adică pentru Biserica neamurilor. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt, nu pentru că nu ar fi vrut să o vindece, ci pentru a-i descoperi marea sa credință și smerenia pe care o avea. Apoi ucenicii, cuprinși fiind de milă pentru ea, Îl roagă pe Mântuitor, spunând Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Dar Domnul le răspunde Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Spune acum asta mulțimii iudeilor ca să nu rămână fără scuză în ziua judecății când ar putea spune că Domnul a vrut să meargă mai degrabă la iudei decât la noi.

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 57, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 5, 24) Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Domnul rămâne răbdător în tăcere, ținând șansa mântuirii doar pentru Israel, iar ucenicii vin să-L roage altceva. Însă El, având în mâinile Sale taina voinței Tatălui, răspunde că a fost trimis doar către oile pierdute ale casei lui Israel. Devine limpede că fiica femeii canaanence este un simbol al Bisericii atunci când mama ei cerea și ea din ceea ce se revărsa peste alții. Nu spun că mântuirea nu ar fi fost destinată și altora, ci că Domnul vine dintre ai Săi și la ai Săi, așteptând ca primele roade ale credinței să vină de la oamenii din a căror seminție vine și El. Mai apoi, și ceilalți aveau să fie mântuiți prin predica apostolilor, de aceea spune nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Neamurile sunt numiți câini însă canaaneanca este ajutată datorită credinței ei, prin care răspunde că firimiturile  care cad de la masă sunt mâncate de câini.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 5, 24) Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Iisus nu a spus asta ca să-i facă pe farisei să se mândrească, ci ca nu cumva să se contrazică cu învățătura pe care o dăduse mai devreme în calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi (Mt. 10, 5). Aceasta pentru că nu voia să dea clevetitorilor Săi o șansă ca să-L osândească din nou și pentru că păstrase deoparte mântuirea neamurilor pentru vremea Patimilor și a Învierii Sale. Ucenicii, neștiind încă tainele Domnului sau fiind cuprinși de milă, au intervenit la Domnul pentru femeia canaaneancă (pe care celălalt evanghelist o numește siro-feniciancă). Sau poate voiau să scape de această femeie stăruitoare pentru că striga continuu după El, nu ca și cum era un doctor îngăduitor ci unul aspru.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 2.15.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 5, 24) Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

În acest punct, se naște o întrebare: Cum am venit noi dintre neamuri sub acoperișul Domnului, dacă El a fost trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Care este înțelesul acestei împărțiri? Domnul știa motivul pentru care venise, ca să aibă o Biserică din toate neamurile, și totuși, El spune că a fost trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Prin urmare, înțelegem că trebuia să se arate acestor oameni în trup, că S-a născut, să arate minunile Sale și mai apoi puterea de a învia. Așadar era hotărât dintru începuturi, proorocindu-se și împlinindu-se, că Hristos va veni la iudei, va fi văzut și ucis, și astfel, va câștiga pentru Sine pe cei pe care-i cunoscuse mai înainte. Neamurile nu aveau să fie osândite ci vânturate precum grâul pentru că aveau multă pleavă în el, ascunzând cinstea lui și pentru că un foc avea să ardă și un hambar să fie umplut. De fapt, unde erau apostolii dacă nu acolo, unde era Petru, unde erau ceilalți?

(Fericitul Augustin,Predica 77.2,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 15, 25) Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.

Apoi, în fața iudeilor care-L defăimau, această femeie dintre neamuri Îi cere să-i vindece fiica, însă Domnul se făcea că nu o aude. Ea a căzut la picioarele Lui și închinându-se, I-a spus Doamne, ajută-mă. Iar El i-a spus nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Cu ce mai răspund iudeii la asta? Pe înțelesul tuturor iudeii, erau copiii iar neamurile erau câinii. Femeia a fost de acord cu Mântuitorul, spunând da Doamne, adică, știu Doamne că neamurile sunt câini pentru că se închină idolilor și pentru că latră pe Dumnezeu; dar şi câinii mănâncă din  firimiturile  care cad de la masa stăpânilor lor. Cu alte cuvinte, ai venit la iudei și li Te-ai arătat și ei nu vor ca Tu să faci excepții, dar ceea ce ei au lepădat, dă-ne nouă, celor care Ți-o cerem. Iar Domnul, cunoscând credința stăruitoare care se afla în această femeie, spune o, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Credința primește ceea ce fapta nu merită și prin credință, neamurile au fost făcute, din câini, copii. Precum Domnul grăise prin prorocul, zicând: Şi în loc să vă zică vouă: Voi nu sunteţi poporul Meu,vi se spune: „Voi sunteţi fiii Dumnezeului celui viu!” (Osea 2, 1-2). Pe de altă parte, împietriți iudei au fost schimbați din copii în câini dezgustători, precum însuși Domnul a spus despre vremea pătimirilor Sale, prin proorocul care zice: că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat (Ps. 21, 17).

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 58, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 (Mt. 15, 27) Dar ea a zis: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”

Să luăm seama la credința și la smerenia ei. Căci Hristos a numit pe evrei copii, iar ea nu s-a mulțumit cu atât, ci chiar i-a numit stăpâni, arătând cât de departe era de a se fi supărat pentru laudele aduse altora. Ea a spus: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Privește înțelepciunea femeii! Nu îndrăznit să spună nici măcar un cuvânt împotriva altcuiva, căci nu o durea dacă altul era lăudat și nici s-a revoltat dacă a fost mustrată. Privește statornicia sa! Când Domnul i-a răspuns: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor, ea zis da, Doamne. El i-a numit copii, iar ea i-a numit stăpâni. Hristos a rostit numele de câine, iar ea a vorbit despre ceea ce face câinele, (se hrănește din fărâmituri – n.tr.). Vedeți smerenia acestei femei?

Acum puneți smerenia femeii alături de cuvintele mândre ale iudeilor: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi (In. 8, 33) și Un tată avem: pe Dumnezeu (In. 8, 41). Însă femeia aceasta nu era la fel, ci se numără pe sine în rândul câinilor și pe ei îi numește stăpâni iar pentru acesta a deveni și ea unul dintre copii. Căci ce spune Hristos? Spune: O, femeie, mare este credinţa ta.

Așadar, putem presupune că pentru aceasta a trecut-o cu vederea, ca să poată spune aceste cuvinte în auzul tuturor și să o încununeze cu fie ţie după cum voieşti. Cu alte cuvinte, cu adevărat, credința ta poate să săvârșească lucruri chiar mai mari decât acestea, dar fie ție după cum dorești. Gura care a rostit aceste cuvinte este aceeași cu care a zis: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” (Fac. 1, 6).

Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Vezi cât de mult a ajutat această femeie la tămăduirea fiicei sale? Pentru că vezi că Hristos nu a spus: Fiica ta să se tămăduiască, ci, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. N-a spus aceste cuvinte la întâmplare și nu au fost menite să măgulească pe cineva, ci au fost spuse pentru învățătura noastră și pentru că credința sa era mare cu adevărat.

Cele ce se petrecuseră au fost (prin credință - n.tr.) dovada și încredințarea că fiica ei s-a tămăduit  imediat precum spusese Mântuitorul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 52.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 15, 28) Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Văzând că mijlocitorii săi nu au reușit nimic, femeia cere singură ceea ce avea nevoie și spune: Ajută-mă pentru că nu cer asta pentru mine. Dar Mântuitorul îi spune: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Folosește cuvântul câine din pricina vieții necurate și a înclinației spre idolatrie a neamurilor, în timp ce  pe evrei îi numește copii pentru că ei păreau a fi devotați lui Dumnezeu. Însă folosește cuvântul pâine nu numai pentru a vorbi despre învățătura Sa, care era împărtășită prin cuvinte, dar și de acea hrană alcătuită din minuni, care îi hrănește pe credincioși. În acest caz, cuvântul s-a aflat înaintea osândirii iudeilor din cauză că atunci când li s-a dat viața în Hristos, ei nu au acceptat-o. Femeia nu se supără nici chiar atunci când este jignită. Ce face Mântuitorul? Prin răspunsul pe care-l dă, arată că El cunoștea de la început toate câte se vor întâmpla și astfel, ne arată pe femeie ca fiind vrednică de mii de cununi. A amânat-o nu pentru că n-ar fi vrut să-i dea darul pe care ea îl ceruse, ci pentru că a căutat și s-a îngrijit de dinainte să descopere tuturor credința sa. Prin răsplata care i-o oferă, o cinstește, arătându-o ca n simbol al Bisericii dintre neamuri. Luați seama că nu i-a spus: Fiica ta să se tămăduiască, ci fie ţie după cum voieşti, ca să arate că puterea credinței ei a provocat vindecarea. Cu toate că era vrednică de lucruri și mai mari, ea a primit întocmai ceea ce voise.

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 83, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 15, 28) Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Vedeți, fraților, cum este preaslăvită smerenia acestei femei care venea dintre neamuri, fiind canaaneancă, și care a reprezentat un simbol (adică, o prefigurare a Bisericii). Iudeii cu adevărat, precum sunt mustrați și în Scriptură, se umflaseră de mândria că au fost aleși să primească legea, pentru că patriarhii au venit din acel neam la care s-au arătat proorocii și pentru care slujitorul lui Dumnezeu, Moise, a săvârșit multe minuni despre care se vorbește în psalmi (Ps. 105). Moise a condus pe oameni prin Marea Roșie cu apele sale despărțite și a primit legea pe care a dat-o acelorași oameni. Acestea erau motivele pentru care se mândreau iudeii, iar pentru această mândrie, nu voiau să răspundă lui Hristos, creatorul smerenii, alinătorul bolilor, Dumnezeu doctorul care, Dumnezeu fiind, s-a făcut om ca prin aceasta să se facă cunoscut și ca om. Ce măreț medicament! Dumnezeu S-a făcut om. Dacă acest medicament nu vindecă mândria, nu știu care altul ar putea-o face. A pus deoparte dumnezeirea Sa, adică, într-o anumită măsură, a ascuns-o, dar făcând evident ceea ce luase asupra Sa. A devenit om, deși este Dumnezeu și totuși, omul nu recunoaște că este om, că este muritor; nu recunoaște că este slab, păcătos, bolnav și că bolnav fiind ar trebui să caute un doctor! Ceea ce este și mai grav este că se vede pe sine a fi sănătos.

Din cauza aceasta, adică din cauza mândriei lor, acei oameni nu s-au apropiat. Și ei au fost chemați din măslini, adică din acel neam care a născut pe patriarhi, ramuri naturale rupte dintre măslin (adică, iudeii, după dreptate săraci în duhul mândriei). În acel măslin a fost altoită o mlădița a măslinului, una sălbatică care a reprezentat pe neamuri. Apostolul spune că mlădița sălbatică a fost altoită în măslin, iar ramurile naturale au fost tăiate (Rom. 11, 17-24). Ramurile au fost tăiate din pricina mândriei iar mlădița sălbatică a fost altoită datorită smereniei. Femeia a și arătat această smerenie spunând: Da, Doamne, câine sunt, care doresc să mănânc fărâmituri. Lauda Domnului a fost câștigată și de către sutaș, care avea și el această smerenie ca a femeii. După ce acesta i-a cerut Domnului să-i vindece sluga, Iisus i-a zis: Venind, îl voi vindeca. Dar el răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea (Mt. 8, 7-8). Sutașul nu L-a primit pe Domnul sub acoperișul său, dar L-a primit în inima sa. Cu cât omul este mai smerit, cu atât devine mai primitor. Dealurile alungă apa și văile sunt umplute. Ce a răspuns Domnul după ce sutașul a spus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu ? Domnul răspunde: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Mt. 8, 10), cu alte cuvinte, n-am găsit atâta credinţă printre oamenii la care am venit. Ce înseamnă cuvântul atâta? Înseamnă așa de mare. Și în cel fel e mare? Pentru a nu spune mai mult decât atât, mare în smerenie. N-am găsit atâta credinţă: precum grăuntele de muștar care cu cât este mai mic cu atât poate rodi mai mult. Domnul a altoit mlădița sălbatică în măslin când a spus: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

(Fericitul Augustin,Predica 77. 2- 12,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)