Descoperită din întâmplare în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, inestimabila colecţie de cărţi ce a aparţinut unui curent gnostic al creştinismului, dispărut de mai bine de cincisprezece secole, putea să sfârşească în foc. În ochii lui Oum Ahmad, un ţăran obişnuit din cătunul al-Qasr, ce valoare putea să aibă cărţile vechi din curtea sa, pe care fiii săi le-au depozitat într-o seară din decembrie 1945? Nu se gândea decât că au găsit câteva pagini pentru a avea cu ce aprinde focul…

Unde şi cum le-au dezgropat tinerii?

Mohammed Ali Samman, cel mai mare, va povesti peste aproximativ treizeci de ani într-un sens pur oriental! Era la doi kilometri de satul lor, la baza stâncii din Gebel el-Tarif, unde se afla împreună cu fratele său Khalifa, pentru a procura sabakh, un îngrăşământ bogat în nitrat pe care ţăranii egipteni îl împrăştiau pe câmpurile lor. Mezinul a simţit că târnăcopul său a dat peste ceva dur: era un vas mare de lut, care era închis cu un capac sigilat cu bitum. Ca şi în cazul lui Aladin, cei doi tineri au ezitat să-l deschidă, căci nu ştiau ce descoperiseră. Aur sau un spirit malefic? După tergiversări, vasul a primit o lovitura de târnăcop şi-a dezvăluit conţinutul: treizeci de caiete cu foi de papirus învelite în piele şi legate cu şnur… Iată  istoria unei comori fără valoare pe care Oum Ahmad ar fi putut să o ardă pagină cu pagină. Cine-l putea opri? Totuşi, fiindu-i frică de o eventuala percheziţie a poliţiei, Oum Ahmad a încredinţat manuscrisele unui preot copt din sat. Ceea ce arata că, deşi era analfabet, nu i-a scăpat faptul că scrierile erau vechi. Preotul copt aveau un cumnat care era profesor itinerant. Acesta a recuperat unul din manuscrise pentru a-l arata la Cairo unui erudit, care la rândul sau l-a trimis Departamentului de antichităţi. Documentul a fost imediat confiscat de autorităţile egiptene.

Vechimea şi valoarea manuscriselor

Astfel, la 4 octombrie 1946, „Codexul III” a intrat patrimoniul Muzeului copt din Cairo. Directorul său, Togo Mina, l-a înmânat unui tânăr papirolog francez, Jean Doresse. De la citirea primelor cuvinte, el a încadrat descoperirea: era vorba de o scriere din secolele III-IV d.Hr. Textele evocate erau: Cartea sfântă a Sfântului Duh nevăzut; Cartea secretă a lui Ioan; Eugnost fericitul; Înţelepciunea lui Iisus… Era vorba de un document extraordinar! Din păcate, în timp ce căuta legătura care să-l ducă la Qasr, restul colecţiei fusese deja vândută în piaţa de antichităţi. Multe dintre ele au fost găsite într-un butic din Cairo; ultima a reapărut în 1956 în colecţiile Institutului Karl Jung din Zürich. Reunite la Muzeul copt din Cairo, acestea au fost încredinţate unei echipe de cercetători internaţionali sub egida Unesco. La începutul anilor â80, cele 1200 pagini de papirusuri, scrise faţă-verso, au fost descifrate şi traduse…

Biblioteca unei secte gnostice

Tago Mina şi Jean Doresse nu puteau să estimeze munca lor. Cu această „antologie în douăsprezece volume”, se reconstruia biblioteca sfântă a unei secte dispărute de peste 1500 de ani ce cuprindea evanghelii şi epistole atribuite fictiv unor ucenici ai Mântuitorului (Toma, Filip, Iacov, fiul lui Zevedeu, Maria ş.a.), apocalipse, rugăciuni, tratate despre crearea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, sensul vieţii şi bucuria mântuirii… În total patruzeci şi şase de lucrări originale (dintre care şase sunt dubluri), traduse din greacă în dialectul local şi legate împreună în a doua jumătate a secolului al IV-lea d.Hr. Exceptând un text mai vechi din secolul al IV-lea î.d.Hr. (un extras din Republica lui Platon), cea mai mare parte a lucrărilor sunt scrise la începutul secolului al II-lea d.Hr., unele chiar la sfârşitul secolului I, în orice caz, înainte ca să fie fixat canonul Scripturii creştine de la sfârşitul secolului al IV-lea. Cu alte cuvinte, aceste lucrări au aparţinut unor comunităţi creştine care le-au acordat aceeaşi autoritate cu Noul Testament, pe care-l ştim noi astăzi.

Cine erau membrii comunităţii?

Jean Doresse este de părere că ele au fost scrise, mai devreme sau mai târziu, într-un curent de gândire numit „gnoză”. Influenţaţi de filosofia neoplatoniciană, gnosticii aveau o viziune pesimistă despre creaţie: aceasta nu era lucrarea unui Dumnezeu bun şi unic, ci rezultatul unui dezastru cosmic produs de un dumnezeu secundar, neîndemânatic şi pretenţios. Fiinţa umană are o scânteie divină care o poate elibera de lumea materială pentru a-şi regăsi integritatea. Această mântuire a omului se realizează doar prin cunoaşterea (gnôsis în greacă) adevărurilor esoterice. Pentru gnosticii atraşi de creştinism, aceste secrete au fost revelate de Iisus unor apropiaţi ai săi: Toma, Filip, Maria… Aceştia aveau să le consemneze la rândul lor în evangheliile ce le poartă numele şi care meritau deci să fie decriptate. „Cel care va descoperi interpretarea acestor cuvinte nu va gusta moartea”, spune începutul Evangheliei după Toma.

Referiri la scrierile gnostice la Părinţii Bisericii

Virulenţi împotriva acestor credinţe, Părinţii Bisericii – ca Irineu de Lyon, Tertulian, sau Ipolit – le-au respins, citând din ele în operele lor. Biblioteca de la Nag Hammadi a permis astfel descoperit surselor citate de Părinţii Bisericii, în contextul lor literar şi spiritual originar!

Normal, din cauza concepţii elitiste, comunităţile gnostice au fost marginalizate din ce în ce mai mult din sânul Bisericii. Aşa se explică faptul că în 367 episcopul Atanasie al Alexandriei recomanda în scrisoarea sa pascală adresată Bisericilor din Egipt să ţină „învăţăturile divine” din cele 27 de cărţi care vor deveni Noul Testament actual, fără ca lucrările gnostice să apară în această listă. Cu siguranţă pentru acest motiv creştinii din Nag Hammadi – fără dubii călugări într-o mănăstire locală – nu şi-au pus cărţile lor în circulaţie, preferând să le îngroape într-un vas de lut, în aşteptarea unor vremuri mai bune. O previziune ce se va împlini doar în secolul XX!