Veacul de acum este măcinat de dinţii cariaţi ai excesului. Mintea omului nu mai gustă din cuvintele înţeleptei cumpătări, inima e lăsată să alunece fără oprelişte oriunde pofteşte. Lăcomia este considerată motorul care pune în mişcare economia. Nici un cîştig nu e prea mare, nici un adaos comercial nu e suficient. Miliardarii speră să fie cei mai bogaţi oameni de pe suprafaţa pămîntului, inclusiv de pe suprafaţa cimitirelor. Săracii nu se lasă nici ei mai prejos, dorinţa de a avea mai mult îi împinge la împrumuturi peste puterile lor, semnîndu-şi, o dată cu cererea de împrumut bancar, şi propria sentinţă, alegînd lanţurile ratelor, uneori pe viaţă. Bătrînii nu se mai satură de a trăi, prin intermediul televizorului, vieţile altora, ca palidă consolare pentru netrăita lor viaţă sau ca refuz al asumării unui statut, specific unei vîrste consacrate, cîndva, pregătirii pentru moarte. Tinerii, îmbătaţi de iluzia infinitelor posibilităţi, îşi explorează limitele, forţînd necontenit capacitatea simţurilor de a produce plăcere. Hrana nu mai este căutată spre a zidi trupul, ci spre a excita papilele gustative. Îmbrăcămintea este chemată să provoace şi să seducă, e cu atît mai apreciată cu cît lasă descoperit mai mult trupul sau îi evidenţiază pătimaş formele. Telefonia s-a transformat din prilej de facilă comunicare în nesfîrşită vorbărie fără rost. Nu ne mai interesează a naviga pe căile informaţiei, vedem în internet doar locul unde te poţi scufunda cît mai mult, din ce în ce mai adînc, pînă cînd viaţa reală devine, de fapt, o a doua viaţă ("second life").

Această necontenită ieşire a omului din cele fireşti ale sale a fost remarcată cu mult timp în urmă. Acum nu numai în cadrul intim al cabinetului medical auzim îndemnul de a evita orice fel de abuz, ci şi pe canalele media sîntem îndemnaţi, după fiecare calup publicitar, să evităm excesul de grăsimi, zahăr, alcool etc. Avînd contact poate de sute sau mii de ori cu un astfel de mesaj, ceva se schimbă în mentalitatea noastră, în felul de a ne raporta la lume şi chiar la Dumnezeu. Ajungem să credem că orice se face dincolo de anumite limite "fireşti" este, automat, un lucru rău. Inclusiv cele care ţin de o anume edificare spirituală, de viaţa duhovnicească. Am cunoscut părinţi speriaţi de faptul că ai lor copii - adolescenţi sau tineri trecuţi de vîrsta majoratului - merg prea des la biserică (în felul acesta nu ar mai avea timp, adică, să-şi trăiască viaţa, iar morala creştină i-ar face vulnerabili atunci cînd vor trebui să răzbată într-o societate unde viclenia, hoţia, minciuna ar fi de neevitat dacă vrei să ai succes). Am cunoscut studenţi scandalizaţi că au colegi care invocă foarte des numele şi ajutorul lui Dumnezeu (ca şi cum relaţia cu divinitatea ar trebui să se consume doar duminica şi numai în spaţiul strict liturgic). Cu toţii luăm act, periodic, de opinia unor aşa-zişi apărători ai laicităţii statului (neştiind că laicii desemnează tocmai "poporul lui Dumnezeu") şi care consideră că sînt prea multe biserici, prea multe însemne religioase prin şcoli, o prea mare prezenţă a preoţilor în spaţiul public etc. etc. Chiar şi între creştini (între cei care frecventează biserica), am sesizat o anume uimire faţă de cei care-şi caută de suflet printr-o mai deasă spovedanie, de regulă săptămînală. "Ce tot exagerează ăştia cu spovedania, ce păcate să mai spovedeşti după o săptămînă? Ăsta este exces de zel!" - se tulbură cei care nu văd în actul mărturisirii decît o formalitate care trebuie împlinită în posturile de peste an, înainte de a te împărtăşi.

"Nu te-ai împărtăşit şi ieri? Ţi-ajunge!"

 Dar maxima expresie a insinuării în cugetarea noastră creştină a paradigmei excesului o văd în oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor care doresc să se apropie de sfîntul potir două zile liturgice consecutiv. Cu alte cuvinte, dacă te-ai împărtăşit în noaptea de Paşti, cum mai îndrăzneşti să ceri a veni la potir şi a doua sau chiar a treia zi a acestei celei mai mari sărbători de peste an? Chiar dacă creştinul nostru se arată dornic de a împlini orice exigenţă (canon) pentru a avea bucuria de a fi astfel cu Hristos în aceste zile pascale, refuzul este unul categoric, bazat nu atît pe canoane, cutume şi recomandări ale unor Părinţi venerabili (invocate de-a valma şi ele), ci bazat pe "credinţa" într-un "adevăr" conceput drept mai universal decît iubirea lui Hristos, anume: "ce-i prea mult strică!" Cu alte cuvinte azi eşti vrednic să te împărtăşeşti (aşa te consideră cel ce te dezleagă spre aceasta), dar mîine, nu! "Nu te-ai împărtăşit şi ieri? Ţi-ajunge!"... Nici măcar în situaţia în care, între timp (oricum extrem de scurt), credinciosul nu a comis păcate opritoare de la sfînta cuminecare ba, mai mult, s-a sfinţit, în primul rînd tocmai prin împărtăşirea primită deja - cu alte cuvinte e mai pregătit decît cu 24 de ore în urmă spre a primi din nou sfintele taine! Continuarea, în Ziarul de Iași