Când eram mic, prin clasa a II-a, am mers în excursie cu clasa. Printe obiective, am avut de vizitat şi un abator de pui, mândrie a epocii socialiste. Ceea ce am văzut acolo m-a marcat pentru toată viaţa. O industrie enormă a morţii, unde zecile de mii de cadavre animale sunt scopul suprem, o înşiruire mirobolantă de pui morţi, tăiaţi în bucăţi pentru pofta neostoită a umanoizilor, şi oameni mascaţi, umblând prin aceste lagăre de exterminare, coordonând marele genocid al inocenţei. A fost ca şi cum aş fi fost la Auschwitz, privind impasibil camerele de gazare unde milioane de evrei îşi dăreau ultima suflare aşteptând un duş cald.

Toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc în cor despre faptul că maica tuturor păcatelor, izvorul morţii interioare şi veşnice este mândria, adică acel păcat şi atitudine prin care noi îl dăm afară pe Dumnezeu din viaţa noastră. Părinţii vorbesc despre multele feţe ale acestui păcat ucigător de suflete după influenţa şi felul exprimării lui.

Lupta cea înfricoşată care se dă de la facerea lumii în fiecare suflet şi pretutindeni nu este vreun război mondial sau vreo luptă văzută, ci este războiul universal pe care creatura căzută în păcat – recte demonii şi oamenii păcătoşi – îl duc împotriva lui Dumnezeu din fiinţa lor. Egoismul înseamnă ruperea de Izvorul vieţii şi aplecarea ca necuvântătoarele spre pământul acestei lumi spre a extrage plăcere din el într-un mod redundant. Plăcerea însă – de orice sorginte ar fi ea – devine dependenţă prin consum şi trebuie mereu suplimentată până când ajungând la supradoză, provoacă moartea.

Omul căzut din puterea harului care-l întrepta mereu în sus, spre Creator, ca o flacără de lumină sfântă, cade o veşnicie din lumina cea mai presus de fire. Aici vine Dumnezeu care opreşte căderea prin Cruce, instituie Biserica, instituţia divino-umană unde ne izbăvim de înecarea în marea acestei vieţi, aduce Sfintele Taine ale Bisericii, care vindecă neputinţa şi robia morţii, Se dăruieşte pe Sine ca hrană veşnică pentru nemurirea noastră prin Euharistie.

Ceea ce este mai trist este că omul este mereu tentat, toată viaţa lui, să se înstrăineze de Dumnezeu, să refuze Pomul vieţii veşnice din Potir, să treacă pe lângă Creatorul şi Părintele lui, să calce în picioare Sângele izvorâtor din Dumnezeu de la picioarele Crucii. Toată viaţa noastră este un permanent test în care putem cădea în mod înfricoşat în cele mai de jos ale pământului, refuzând lumina care răsare din Cruce şi adâncindu-ne în întunericul cel mai dinafară.

Fiecare secundă este una de ispitire, de cădere sau de ridicare. Nimic pe pământ nu este neutru, ci totul ne apropie sau ne îndepărtează de Dumnezeu. Toată materia acestei lumi se poate transforma în zid uriaş dintre noi şi Părintele universului nostru interior. Fiecare plăcere poate fi încă un cui bătut asiduu în mâinile preastrăpunse ale Dumnezeului nostru. Fiecare persoană dragă, pe care o iubim, are potenţialitatea de a deveni idol care ne taie nouă perspectiva raiului. Suntem permanent asaltaţi de dorul de a ne construi raiul aici pe pământ, şi de a-l pierde prin egoism pe cel veşnic. Suntem nerăbdători de frumuseţe, plăcere, bucurie, viaţă lungă, pe care le extragem iluzoriu din pământ, pierzând prin răutate şi păcat frumuseţea cea veşnică a Mirelui, bucuria raiului, viaţa cea fără de sfârşit din Cămara de nuntă.

Viaţa întreagă este o zbatere enormă în care hotărâm dacă Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată vârtutea şi din tot sufletul nostru, sau dacă ne iubim pe noi înşine, oglindindu-ne monstruozitatea în apele tulburi ale păcatului şi ale morţii. Egoismul este păcatul suprem, ubicuu în neamul omenesc. De el n-au scăpat total nici sfinţii, până în ceasul morţii plângând pentru gândurile lor de rătăcire. Oamenii de ştiinţă l-au numit instinct de supravieţuire, însă e mult mai mult de atât. E puterea omului de a se închina sinelui, de a sluji idolatru către propria nimicnicie şi de a ucide pe Tatăl în inima sa, după ce strămoşii noştri L-au ucis pe Fratele nostru, Fiul lui Dumnezeu.

Societatea noastră este centrată pe sine, idolatră sinelui în mod maximal şi total. Totul se centrează pe sine. Educaţia te face conştient de propriile valori şi te învaţă să-ţi ascunzi defectele. Carierea este supremaţia propriului eu în defavoarea celorlalţi. Anomaliile sunt promovate politic pentru a extermina neamul omenesc purtător de chipul lui Dumnezeu. Moartea sub toate formele ei a devenit numitorul comun al idealurilor umane. Media exacerbează animalitatea, declanşând şi stimulând o pandemie erotică şi violentă, prin care oamenii sunt învăţaţi că doar sexul şi violenţa contează, pentru ca mai apoi, duhul viclean să contorizeze miliardele de bebeluşi omorâţi (rezultaţi ai pandemiei erotice) sau de persoane umane născute şi ucise (infestate cu violenţă) care transformă pământul într-o lume de ucigaşi, într-un abator imens, de unde n-a scăpat decât prin Înviere, nici măcar Dumnezeu.

Ceea ce este trist este că în excursia noastră de o viaţă prin acest abator, nu ştim că nu suntem nicidecum vizitatori, ci materie primă pentru sacrificare, dacă nu ne vom hrăni cu Cel jertfit, sacrificat pentru noi, Care din iubire a murit în locul nostru şi ni Se dăruieşte în Potirul cel preacurat al Liturghiei.