- Părinte, atunci când Sfântul Apostol Pavel spu­ne: Roadă Duhului este dragostea, bucuria (Gal. 5, 22), înţelege că bucuria este dovada unei vieţi corecte?

- Da, pentru că există bucurie lumească şi bucu­rie dumnezeiască. Atunci când ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista în inimă adevărata bucu­rie şi pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumească pe care mulţi o caută astăzi. Să nu încurcăm lucrurile. Sfinţii aveau, oare, o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care Sfânt a trecut fără durere prin această viaţă? Care Sfânt a avut o ast­fel de bucurie pe care o urmăresc mulţi creştini din vremea noastră care nu vor să audă nimic neplăcut ca să nu se întristeze şi să nu-şi piardă pacea lor? Dacă doresc să nu mă întristez, ca să petrec bucuros şi să nu-mi stric liniştea, ca să fiu blând, atunci sunt indife­rent! Altceva este blândeţea duhovnicească şi altceva este blândeţea din nepăsare. Unii spun: „Trebuie să fiu bucuros, pentru că sunt creştin. Să fiu liniştit pentru că sunt creştin". Aceştia nu sunt creştini. Aţi înţeles? Aceasta este nepăsare, este bucurie lumească. Cel ce are aceste particularităţi lumeşti nu este om duhov­nicesc. Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situaţii, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta. Simte durere, dar înlăuntrul lui simte mângâiere dum­nezeiască pentru că Dumnezeu aruncă cu binecuvân­tări din Rai în suflet şi se veseleşte omul de dragostea dumnezeiască. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 49-50)