Omul trăieşte astăzi sub o presiune atât de covârşitoare încât nervii săi sunt întinşi până la limită aşa încât cea mai neînsemnată provocare stârneşte în el păcatul mâniei. Motive ale mâniei sunt: copilul care nu ne ascultă, soţul sau soţia care ne contrazice sau şoferul care ne taie calea, sau poate doar ni se pare nouă că el taie calea, sunt motive să stârnim în noi mânia. Chiar dacă, prin autostăpânire, în aparenţă nu ne exprimăm mânia sau nu este auzită de cel care ne provoacă, tot este un păcat pentru că ne distruge sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva propriei fiinţe sub influenţa ispitirii de la diavol de a ne mânia.

Mântuitorul ne avertizează de mai multe ori cu privire la mânie care dă naştere la conflicte verbale şi folosirea cuvintelor injurioase. „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.” (Matei 5:22)

Îmi sfătuiesc fiii duhovniceşti ca înainte de a-şi exprima mânia, fie în vorbire sau în gesturi şi chiar cu gândul să rostească de trei sau cinci ori: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Şi dacă rostesc rugăciunea cu atenţie şi se concentrează cu smerenie pe cuvântul „păcătos” atunci toată mânia dispare. Mulţi dintre ei au reuşit să-şi schimbe în bine vieţile lor, relaţiile familiale, relaţiile cu ceilalţi oameni şi chiar viaţa lor interioară s-a schimbat în bine.

Toate conflictele din lume îşi au rădăcina în mânia de neclintit. Unul este mânios şi îl răneşte pe cel de lângă el care la rândul lui răspunde cu mare violenţă şi putere. Odată început acest lanţ nu poate fi oprit decât cu ajutorul rugăciunii adevărate. Rostirea numelui lui Iisus Hristos alungă demonii şi aduce înapoi în inimă, în gând pace şi astfel aduci bunătate înainte celorlalţi.