Scriitorul uneia dintre cărţile Bibliei sugerează că Dumnezeu este ca un om cu o torţă, călătorind prin timp în căutarea unui popor în care să-şi clădească împărăţia Sa. Speranţa noastră, pentru tine şi Marilyn, este ca într-o bună zi să spună „De mult vă caut!”

O privire aruncată în trecut ne lămureşte repede că nici un popor nu a ajuns la acea stare. Mărturie stau toate mormintele pline de oase putrezinde.

Crezi că vom ajunge vreodată acolo? Şi dacă da, cum anume? Nu cred că ne va ajuta întâmplarea. Tăria de caracter este o trăsătură care nu apare niciodată din întâmplare.

Atunci în ce să ne punem speranţa? În renaşterea Bisericii, şcoli mai bune sau noi forme de guvernământ? Oare va veni împărăţia, atunci când economia noastră se va stabiliza, în sfârşit? Oare va aştepta sfârşitul sărăciei sau al războiului? Depinde cumva de progresul tehnologic sau de vreo influenţă din afară?

Foarte puţin probabil ca vreo combinaţie de asemenea factori să reprezinte măcar o părticică din răspuns. Dacă mă întrebi pe mine, poţi să mă numeri printre cei care cred că răspunsul este atunci când viaţa va fi devenit ce trebuia să fie dintru început, atunci familia şi casa vor fi sursa măreţiei omului. Cred că împărăţia lui Dumnezeu va veni atunci când familia va deveni ceea ce ar trebui să fie, iar căsătoria dintre fiii şi fiicele Domnului şi-a împlinit potenţialul.

Are sens ce spun, nu crezi? Acasă este locul care ne influenţează cel mai mult, încă de la bun început. Este locul în care ne petrecem cel mai mult timp, locul în care ne formăm obiceiurile, valorile şi în care ne dezvoltăm reacţiile emoţionale.

Ceea ce încerc să îţi transmit este convingerea că succesul căsniciei fiecăruia are o consecinţă la scară cosmică.

Realitatea este însă alta. Orice studiu pe tema asta ne va arăta că sunt prea multe rupturi în ceva ce ar trebui să fie mult mai solid.

Oare de ce se întâmplă toate astea? Sută la sută din cuplurile care vin în faţa mea la altar se aşteaptă să trăiască fericiţi împreună, până la adânci bătrâneţi. Atunci când promit să se iubească până la moarte, ei chiar cred ce spun. Dar apoi, într-o bună zi, luna de miere se încheie şi atunci apar facturi de plătit, podele de măturat, şefi de mulţumit şi vase de spălat. Spălatul vaselor se transformă în „De ce nu luăm o maşină de spălat vase?” iar mai apoi în „Cum poate să stea acolo să se uite la o prostie de meci, fără să mişte un deget să spele şi el vasele, măcar o dată?!”

Asta înseamnă, de fapt, „până la adânci bătrâneţi”? Ce s-a întâmplat cu vorbele lui dulci şi cu strălucirea ei de altă dată? Şi de ce au fost înlocuite cu „De ce să muncesc atât, când el nu se străduieşte deloc?” şi de „De data asta e rândul ei să-şi ceară iertare”?

Şi astfel, încet-încet, fundaţia începe să se clatine. Iar apoi, într-o bună zi, se întorc la preot pentru a încerca, prin sfatul său, să umple golul ce s-a format între ei, sperând să readucă lucrurile la starea lor iniţială, paradisiacă.

Cei mai mulţi preoţi, în ziua de azi, petrec foarte mult timp încercând să consilieze cupluri cu probleme. Şi crede-mă pe cuvânt! Lucrurile pe care le auzim în acest timp sunt, pe cât de diverse, pe atât de incredibile.

Uneori problemele cu care vin la noi sunt chiar triviale. Stăm şi ne minunăm cum de nu îi apucă râsul, chiar şi pe ei. Altele sunt simple şi cu mici ajustări pot fi uşor îndreptate. Sunt şi unii, însă, pentru care nu mai putem decât să plângem, întrucât în aceste cazuri s-a mers prea departe şi nimic nu se mai poate îndrepta.

(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip - sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, 2011, p. 164)