De fiecare dată atunci când iubești cu adevărat, inima ta devine mai bună, mai atentă, mai sensibilă, mai iertătoare, mai vie, mai smerită. În fața persoanei pe care o iubești te vezi cu adevărat cine ești. Acolo ești tu însuți. În prezența ei nu-ți îngădui să fii nici actor, nici fals, nici ipocrit, nici nesincer. Nu poți s-o minți, nu poți să te comporți altfel decât ești... așa cum ești: cu bune și rele. Doar în prezența iubirii lui Dumnezeu și a celor din jur, iubind și noi la rândul nostru, ne cunoaștem adevăratul sine. Acel sine, așa cum a fost creat de Dumnezeu: bun și frumos, îngăduitor, răbdător, blând și smerit, calm și primitor, iubitor și sincer, darnic și cuminte... Dumnezeu n-a făcut nimic rău, ci pe toate le-a făcut bune și frumoase, pe toate le-a umplut de darurile Sale cele bogate și în toate este prezența Lui.

Atunci când iubești cu adevărat, iubirea ta, darul acesta minunat primit de la Dumnezeu din multa Sa bunătate, se răsfrânge peste toți cei din jurul tău. Învățând să iubești, iubirea te învață și cum să te porți și cum să vorbești, când să faci sau să nu faci ceva, când să spui sau să nu spui ceva. Alături de persoana pe care o iubești, înveți faptele dragostei. Iar odată învățată iubirea tot ce mai trebuie să faci e să transpui această iubire peste toată lumea. Desigur, e lesne de înțeles că fără Dumnezeu nu există iubire, El Însuși fiind Iubirea.

Dacă pe cel pe care-l iubesc îl ascult, îl înțeleg, îl iert, îl port în rugăciunile mele, nu-l judec, nu-l reped, nu-l jignesc, ii vreau mereu binele, îl îngădui totdeauna așa cum e, cu bune și mai puțin bune, atunci dacă m-aș purta așa și cu cel pe care nu-l iubesc, sau poate mai mult de atât... oare n-aș ajunge în scurt timp să-l iubesc? Nu-mi rămâne decât să încerc. Sunt curios ce-o să se întâmple...

Vino, Doamne, în inima mea și dă-mi ca să iubesc cu adevărat și să împlinesc în toate voia Ta.