Omul a rupt legătura sa cu Dumnezeu printr-un act de libertate. Omul s-a îndepărtat prin libera alegere de Ziditorul său. El nu s-a îndepărtat de oricine, el s-a îndepărtat de izvorul a tot binele, de izvorul a toată frumusețea, a toată dreptatea, de izvorul luminii. Dar el a rămas ceea ce era: o făptură minunată, așa cum a gândit-o Dumnezeu. El a rămas o făptură înalt cugetătoare, spre deosebire de celelalte făpturi. El a păstrat mulțimea darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu atunci când l-a creat. Dar, cu toate acestea, omul nu-și poate fi suficient sieși. Pentru că lumina în afara luminii celei fără de început nu este desăvârșită, pentru că toate pe care le are omul, toate darurile sale, toate frumusețile sale sunt mai frumoase și mai desăvârșite când se întorc către izvorul și începutul lor. Pentru că omul a fost gândit și făcut pentru o relație personală cu Ziditorul său și pentru că doar în această relație, darurile lui sunt frumoase, lucrătoare, veșnice. În afară de această legătură, omul își pierde sensul.