Despre Marius Iordăchioaia am mai vorbit, chiar dacă în treacăt. I-am mai citat din poeme chiar în rubrica de faţă, fiind printre puţinii (dacă nu chiar singurul) care am menţionat acest poet într-un cotidian. Era şi greu să fie remarcat de cineva. Nu publică prin reviste literare de profil, nu caută notorietatea prin cenacluri şi concursuri, iar volumul de poeme publicat nu de mult (mai degrabă fiind "somat", decît dorind acest lucru) nu a beneficiat nici de o promovare pe măsură, nici de atenţia criticilor (este vorba de "Jurnal de tresăriri", Editura Theosis, Oradea, 2011). Asta pentru că Marius Iordăchioaia nu caută (şi nu-şi asumă) gingaşul şi nobilul statut de poet. Nu scrie poezie de dragul poeziei şi nici ca să uimească prin măiestria cu care croşetează, din firul cuvintelor, nemuritoare metafore. Marius Iordăchioaia îşi doreşte să vorbească celor din jur (dar mai cu seamă tinerilor) despre Hristos: Mîntuitorul, Vindecătorul, Iubitorul nostru Stăpîn. Nu-şi propune a exulta virtuţile creştinismului şi fecundele întîlniri ale culturii cu Scriptura. El vine să le facă celor de azi (de pe stradă, din şcoală, de aiurea) un pic de cunoştinţă cu cel pe care-L numeşte cu duioşie ca fiind "Prietenul păcătoşilor"...

La început a fost un blog, "oameni şi demoni". L-am descoperit întîmplător, dorind să dau de urma unei poezii, "metanie", care îmi sfredelise, delicat şi contrariant, inima. La vremea aceea nu era nici un detaliu despre autorul poeziilor găzduite acolo. Apoi, mi-a ascultat Domnul rugăciunea şi am ajuns să aflu cine e şi să-l cunosc pe Marius Iordăchioaia – un om în floarea vîrstei din Piatra Neamţ şi, mai ales, de pe la Pîngăraţi, mănăstirea în care îşi pleacă des genunchii sub epitrahilul duhovnicului său. Şi l-am adus apoi în Iaşi, chiar la Serile Talpalari pe care le-am reluat acum două zile (dar care vor continua, săptămînal, în fiecare marţi, de la orele 18.00). A ieşit pentru prima dată la o astfel de, să-i zicem, "conferinţă", dar a ţintuit publicul vreme de aproape patru ore, cum n-a mai reuşit nici un invitat în cei mai bine de trei ani de cînd ne adunăm în această biserică aflată sub ocrotirea Maicii Domnului. A vorbit despre cum s-a reapucat de scris poezie (debutase, cu multă vreme în urmă, dar a renunţat să fie "poet"), anume din dorinţa de a le vorbi tinerilor unui liceu despre Dumnezeu, într-o formă cît mai concisă şi cu mesaj cît mai consistent, ţinînd cont de faptul că unii nu mai au răbdare să citească, adesea, nici măcar o pagină A4. Imprima cîte un poem, iar un prieten al său, profesor de română în liceu, le împărţea elevilor. Poemele erau (şi sînt) publicate şi pe blogul numit - deloc întîmplător - "oameni şi demoni", pentru că mulţi dintre elevi erau adepţi ai satanismului (sau fascinaţi de tot ce revarsă în lume puterile întunericului). Poemele sunau precum acesta: "Pe stradă/ oameni şi demoni/ printre frunzele moarte/ ce cad frame by frame/ trec/ continuu/ unii prin alţii.../ /dacă strigi un om/ vine un demon/ dacă spui: "mamăăă, ce de draci...!"/ vine ambulanţa/ /dacă întinzi o mînă/ rămîi fără inimă/ /dacă vrei să iubeşti/ intră toamna în tine .../ /aşa că stai la ferestră şi plîngi/ şi-ţi scrii strigătul pe geamul aburit/ aşteptînd ca cei care/ se simt împovăraţi şi osteniţi/ de ei înşişi/ să se oprească o clipă în faţa bisericii / şi să-l vadă/ /şi/ lăsîndu-i afară/ pe demonii care nu-i pot urma aici/ să intre şi ei/ în acest han/ de la marginea/ nopţii" (Hanul de la marginea nopţii).

Unii elevi, captaţi de cuvintele poeziei, îşi deschideau sufletul către acel profesor sau către autor şi, după dialoguri în care îşi făceau curaj să vorbească despre probleme specifice vîrstei, ajungeau în Biserică, fiind primiţi cu braţele deschise de către un părinte duhovnic atent şi delicat cu rănile fiecărui fiu risipitor în parte. Aşa se face că Marius Iordăchioaia, venind cu teme care interesează cu adevărat pe tineri, a devenit, oarecum neprogramat, un fel de nou David care psalmodiază, dacă e nevoie, chiar şi în limba băieţilor de cartier: "Fericit băiatul care n-a umblat/ în sfatul băieţilor de la bloc,/ care în calea vecinilor vicioşi n-a stat/ şi n-a şezut în spălătoria de la ultimul etaj/ ca să înveţe să fie "om mare"/ din revistele pentru adulţi/ sticla de vodcă şi/ chiştocul trecut din mînă în mînă,/ /care/ nu şi-a descoperit corpul înainte/ de a-şi vedea sufletul,/ /ci în cofetăria Domnului şi-a petrecut copilăria/ acolo unde se dă gratis Prăjitura/ care îndulceşte inima/ /şi o face atît de mare încît/ /în lăuntrul ei e destul loc/ /să te poţi juca cu Dumnezeu/ o veşnicie..." (Psaltirea urbană - Fericit băiatul). După cum a mărturisit şi la Serile Talpalari, Marius nu s-ar fi apucat de scris poezie creştină dacă ar fi găsit, în literatura consacrată, acele versuri care să ţintească direct în inima preocupărilor şi frămîntărilor tinerilor de azi. Dar, deşi valoroasă, poezia creştină are şi "defectul" de a fi contextuală, de a avea o adresabilitate mulată după experienţa de viaţă şi epoca în care respectivul autor a trăit. Şi e firesc să fie aşa. Aşa încît, putem spune că este printre puţinii autorii care scrie "de nevoie", pentru că nu a găsit la alţii cuvintele potrivite spre a pescui, din marea agitată a lumii, tinere suflete care se zbat, deşi în apă, precum peştele pe uscat (ca să folosim metafora unui alt poet nemţean, preotul Dorin Ploscaru).

Viaţa noastră - o crimă perfectă?

Spuneam că nu am cunoştinţă de reacţii ale criticilor de specialitate la publicarea poemelor lui Marius Iordăchioaia. A existat, totuşi, una, neconsemnată în scris, a unei astfel de somităţi care, mai ales după ce a lecturat poezia "după avort", a exclamat: "În sfîrşit un poet care scrie din viaţă; cei mai mulţi scriu doar din cărţi". Iată poemul cu pricina: "erau doi pe o bancă tăcuţi şi fumau/ simţeau nevoia să se învăluie-n fum/ erau două absenţe care creşteau/ şi cînd genunchii li se-atingeau/ din inimi cădeau fire albe de scrum.../ /apoi... el a desfăcut o sticlă de vin/ ea... a început să plîngă încetişor/ fiecare se îmbăta cu ce mai putea/ n-ajung ţigările pentr-un omor/ „totuşi acolo cineva se zbătea... se zbătea!"/ şi o rană cosmică între ei se mărea/ înlocuind deodată citadinul decor/ /cu un loc strîmt întunecos şi hain/ un pîntec de fiară unde ei se iubeau/ cu mîinile pătimaş apucînd şi rupînd/ cu gurile flămînde muşcînd şi sfărmînd/ mădularele fragede... ale unui... străin.../ ...... /pe-o bancă doi tineri fumează şi stau/ cu ochii-n pămînt suspină şi beau/ locul se umple de ură şi chin/ şi plină cu strigăte e sticla de vin.../ /odată, pe-o bancă, doi tineri erau..." (după avort). Continuarea, în Ziarul de Iași