Tot celui ce cere de la tine dă-i,porunceşte Domnul (Luca 6, 30). Iată una dintre cele dintâi porunci ale creştinismului, despre care amintesc deseori şi Domnul, şi Sfinţii Apostoli. Ca să ne facă a o păzi cu mai multă râvnă, ei au înconjurat-o cu cele mai mişcătoare îndemnuri şi cu cele mai înspăimântătoare ameninţări. Oricine ştie asta, şi orice om cu conştiinţă se socoate îndatorat să îi ajute pe nevoiaşi după puterea sa. Totuşi, dacă vom cerceta faptele noastre mai cu asprime, poate nu vom afla nici una pe care s-o împlinim cu mai puţină luare-aminte decât ajutorarea celor nevoiaşi, la care suntem îndatoraţi. Ajutăm în silă, numai ca să scăpăm de cel ce ne bate la cap cu cereri, iar câteodată îl refuzăm cu totul (şi asta nu se întâmplă oare nu câteodată, ci cel mai des?).

Ce n-au mai născocit zgârcenia şi lăcomia ca să-şi îndreptăţească răceala faţă de cei aflaţi în nevoie! “Milogeli făţarnice”, “milogi care nu vor  să  facă treabă”,   “n-avem de unde”, “sunt vremuri grele”, “trebuie să punem deoparte pentru zile negre” şi aşa mai departe. Toate aceste gânduri umblă sub chipul lozincilor de mai sus între cei ce nu iau aminte la datoria lor, trec şi la cei cu luare-aminte şi adeseori îi rătăcesc de la calea dreaptă a făptuirii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 100)