Augustin este fără încetare bogat în idei, aproape întotdeauna surprinzător, într­o anumită privinţă, copleşitor pentru cititorul comun. El ştie să adune trei sau patru citate, să le pună în armonie şi de aici să reiasă un raţionament solid, fără greş.

Toţi cei ce l-au ascultat sau l-au citit pe Augustin au gustat farmecul gândirii lui. Augustin este tulburător pentru că este întotdeauna sincer, prin aceasta captivează el pe cei care îl ascultă. Secretul său, acelaşi, de altfel, cu al tuturor oratorilor de înaltă ţinută, este cel de a avea bogăţii de gând pe care vrea să le împărtăşească celorlalţi. El are într-adevăr ceva de dat şi nu are nevoie să caute din greu ce să spună auditoriului.

"O limbă prea şlefuită - spune Augustin - este inaccesibilă masei largi a credincioşilor şi nu aduce efectul dorit de predicator. Prefer să mă fac înţeles graţie unui barbarism decât să fiu corect încetând să fiu direct. Aleg mai degrabă critica retorilor decât neînţelegerea explicaţiilor mele." (...)

Despre păcatele făcute din obişnuinţă, Augustin vorbeşte în predicile sale: "Obiceiul face ca păcatul săvârşit astfel să pară mai puţin grav, iar omul sfârşeşte prin a crede că ceea ce face nici nu mai poate fi considerat păcat; el s-a învârtoşat şi a pierdut sensul pocăinţei, al regretului pentru ce a făcut. Când un membru al corpului nostru este complet cangrenat, el nu mai doare, dar absenţa suferinţei nu poate fi interpretată ca semn de însănătoşire, ci de moarte". (...)

"Nu putem iubi - susţine Augustin - un om cum iubim pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu ca pe lucrurile noastre. Fiecărui lucru îi este însoţitoare o folosinţă, a-l vedea în alt fel este defectus culpabilis. Dar a-l vedea în alt fel nu stă în natura lucrului, ci în voinţa mea liberă. Pentru aceea, esenţa răului moral e tocmai această deturnare de sens a iubirii noastre de la folosinţa lucrului la lucrul însuşi; de la Dumnezeu la mine însumi; esenţa păcatului e dezordinea în iubire." (Articolul complet, în Ziarul Lumina)

Augustin în Sinaxar. Sfânt şi Fericit

După căderea Constantinopolului, Augustin a continuat să fie prezent în bibliotecile athonite. În epoca veneţiană a tiparului ortodox, Sf. Nicodim Aghioritul publică în 1799 Solilocviile. În 1793, Nicodim îl numise pe Augustin sfânt şi mare teolog al Bisericii într-o notă explicativă la un canon cuprins în Pidalion. Considerând că operele sale fuseseră corupte de eretici, el recomanda citirea lor cu atenţie şi primirea celor scrise doar în măsura fidelităţii faţă de învăţăturile Bisericii ortodoxe. În 1819, acelaşi Nicodim a publicat Sinaxarul revizuit, în care introdusese mai mulţi sfinţi, printre care şi pe Augustin (15 iunie). De aici a urmat introducerea sa şi în sinaxarele folosite în alte Biserici locale.

Sfânt? Fericit? Oricum ar fi numit, cred că venerarea ca sfânt a episcopului african nu este disputată. Trebuie subliniat, de asemenea, că apelativul de "fericit" nu provine nicidecum dintr-o practică similară beatificării catolice. În biserică, vom putea spune "Fericitul Augustin" fără ca acesta să însemne altceva decât "Sfântul Augustin". Vom păstra, astfel, o tradiţie care provine dintr-o epocă în care nu se făceau de fapt canonizări şi în care, cum am văzut mai sus, termenii de sfânt şi fericit au fost folosiţi simultan pentru a desemna o aceeaşi persoană. Pe de altă parte, dacă Sf. Nicodim era deja conştient de erorile existente în operele păstrate sub numele lui Augustin, acest lucru a devenit cu atât mai clar în ultimele două secole de cercetare critică. Se poate admite că, în context teologic, denumirea de "fericit" reprezintă un mod practic, chiar dacă, strict vorbind, inadecvat, de a avertiza asupra acestor erori. În concluzie, vom putea spune că, pentru ortodocşii informaţi teologic şi responsabili bisericeşte, Augustin va fi citit ca Fericit, dar venerat ca Sfânt. (Articolul complet, în Ziarul Lumina)