Existenţa unei tradiţii filosofice reale şi autentice în Răsăritul creștin este un subiect controversat, ca să nu mai amintim faptul că cvasitotalitatea lucrărilor de istoria filosofiei nu includ o referire la aşa ceva. Chiar şi lucrările care privesc exclusiv intervalul medieval în istoria filosofiei acordă arareori, şi cu poticneli, un spaţiu redus acestei chestiuni. Desigur, toate aceste rezerve au la bază mai multe motive.

Reticenţa principală este însă legată de măsura în care se poate vorbi de o filosofie creştină în genere. Multe argumente au fost aduse împotriva posibilităţii existenţei unei gândiri filosofice în înţelesul deplin, atunci când perspectiva dominantă şi întemeietoare este creştinismul. Reproşul era că libertatea speculaţiei şi autonomia reflexiei nu pot fi prezente în acest fel de discurs. Desigur că acest tip de obiecţii îşi au obârşia într-o anume paradigmă sub care a fost înţeleasă filosofia în vremurile moderne.

Cei care au produs istorii ale filosofiei în ultimele două secole nu au putut lua în calcul spaţiul bizantin pentru că modul de a se gândi în acest orizont nu se încadra în nici una din exigenţele sub care putea fi recunoscut demersul filosofic. În afara reproşului pomenit, nu au putut fi recunoscute şi descrise ca atare a principalelor domenii ale filosofiei în accepţiunea sa apuseană, post-renascentistă, şi mai ales contururile unei metafizici. Lipsa a ceea ce spiritul modern recunoaşte a fi originalitate în gândul bizantinului a reprezentat un aspect la fel de important, ca să nu mai menţionăm nemanifestarea gândirii sistematice, a sistemului, în filosofia Răsăritului.

Ceea ce s-a întâmplat atunci când, în secolul al IV-lea după Hristos, primii gânditori bizantini au trebuit să dea expresie modului creştin de a înţelege divinitatea, omul şi lumea, este însă un fapt de o complexitate deosebită. Instrumentele interpretative care, până pe la mijlocul veacului trecut, au fost puse în lucru de exegeţi în caracterizarea atitudinii spirituale din primele secole creştine şi din vremea patristică, nu au putut găsi în literatura de această factură decât dominanta apologetică şi pe cea a precizării dogmatice. Faptul pare a fi îndreptăţit de situaţiile care au dus la apariţia majorităţii textelor patristice: tensiunile produse de erezie sau apostazie. S-a scris în mod special, când era absolut necesară precizarea modalităţii autentice de experiere creştină a realităţii. Este cu neputinţă de a găsi autori care scriu tratate de dragul tratatelor, sau care filosofează pe teme creştine de dragul exerciţiului. Unde poate fi atunci găsită filosofia sau fie măcar şi o reflexie cu caracter filosofic?

A fost nevoie de producerea unor schimbări în paradigma culturală europeană pentru a fi cu putinţă reconsiderarea spiritualităţii bizantine. Mai întâi, şocul produs de maniera de a interpreta spiritul creştin de către intelectualitatea rusă din exilul francez de după revoluţia bolşevică. Vladimir Lossky cu al său Essai sur ThéologieMystique de l`Eglise d`Orient este cel mai bun exemplu. Însuşi titlul lucrării apărute la Paris în 1944 reprezenta o provocare pentru mentalul apusean. A pune mistica în legătură directă cu teologia era o manieră surprinzătoare şi în afara atitudinii latine de a trata atât teologia cât şi mistica. Lucrările care au mai fost publicate de aceeaşi emigraţie rusă au adus în mod constant în atenţie o altă folosire a termenilor, o manieră inedită de punere în legătură a cuvintelor şi ideilor, care aducea în atenţie existenţa unei alte raţionalităţi în spaţiul european decât cea apuseană, care era de altfel considerată până atunci singura existentă şi validă.

Un al doilea aspect este o importantă schimbare a instrumentelor hermeneutice cu care a început să se opereze în a doua jumătate a veacului XX. Direcţia inaugurată de Martin Heidegger şi continuată de Hans Georg Gadamer a însemnat conştientizarea orizontului în care se plasează hermeneutul în practica sa interpretativă, ca diferenţă faţă de orizontul interpretat. Interpretarea a încetat astfel de a mai fi o proiectare a mentalului exegetului la textul pe care îl avea în faţă. Recunoaşterea diferenţei, a specificului şi identităţii sub care stă textul altui orizont cultural a devenit principala premisă a interpretării. Abia din acest moment s-a putut renunţa la o definire univocă a înţelesului filosofiei, fiind posibilă acceptarea unor maniere de filosofare cărora până atunci nu li se oferise credit. Aceasta este şi cazul filosofiei bizantine, deşi s-a făcut încă puţin în această direcţie.