Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți. (Luca 16, 19-31)

Suntem obișnuiți să credem în Dumnezeu, Bunătatea absolută sau, mai bine spus, Absolutul în orice este bine și frumos. Dar mai rar ne vine în minte și latura dreptății lui Dumnezeu, care răsplătește fiecăruia după faptele sale. Credem în milostivirea lui Dumnezeu chiar și pentru cel ce se pocăiește în ultima clipă a vieții sale și bine facem. Însă e de ținut minte că milostivirea nu e niciodată nedreaptă sau, cel puțin, nu la Dumnezeu. Cum se împacă dreptatea și mila? Aceasta se poate vedea în Evanghelia acestei duminici, din care creștinii extrag și mult din cele ce știu despre Rai și iad, realitățile înfricoșătoare ale vieții de dincolo de moarte, în așteptarea Învierii de la sfârșitul vremurilor.

Prin pilda „bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”, Domnul Hristos ne aduce înainte răul exemplu al bogatului, dar nu al oricărui bogat, ci al celui care se folosea de surplusul său exclusiv pentru propriile plăceri. Comportamentul său nu ar fi neapărat rău, dacă ar fi și milostiv. Însă lui nu doar milostenia îi lipsește. Ceea ce îi pecetluiește soarta după moarte, în iad, este indiferența față de săracul Lazăr.

Domnul nu ne spune motivul pentru care Lazăr era sărac, bubos și tânjea stând la poarta bogatului să primească măcar firimiturile de sub masă. Există și săraci din lene, nu neapărat nevoiași. Dar, chiar și așa, bogatul nu se interesează de starea lui, de motivul pentru care se află în situația de a nu se putea întreține. Chinul lui Lazăr e atât de dureros, încât și câinii, care în Scriptură sunt mai degrabă asociați cu necurăția păgânilor sau cu violența de haită ce-i caracterizează uneori, devin aici milostivi. Animalele oarecum desconsiderate, care mănâncă de sub mese, deci beneficiază de un tratament mai bun decât săracul, se arată mai bune decât atotputernicul bogat și îi ling bubele lui Lazăr. Moartea este momentul care inversează perspectiva lucrurilor: Lazăr, care a suferit din lipsa compasiunii și milei, ajunge în sânul lui Avraam. Nici nu ni se spune că a apucat să fie îngropat.

E interesant că în evreiește și în aramaică, limba în care Domnul a predicat, cuvintele se scriu numai din consoane. Vocalele se potrivesc la citit în context. Astfel, cuvântul care desemnează mila, se scrie „rhm” și se citește „raham”, iar cel care desemnează pântecele matern se scrie întocmai, dar se citește „rehem”. Milostivirea și dragostea protectoare a maicii față de pruncul ei au aceeași rădăcină. Dar, aici, Avraam e cel care îl poartă „în sân”, un termen care desemnează, de fapt, aceeași realitate. Aceasta ne arată că în lumea cealaltă, unde dragostea se multiplică la infinit, maternitatea și paternitatea se contopesc. Mila pe care n-a primit-o Lazăr în viață e răsplătită după moarte cu mila absolută, divină.

Prin contrast, bogatul, care avusese toate, moare și e îngropat: dar ce folos, fiindcă merge în iad. Iar de acolo e straniu că îl recunoaște pe Lazăr în sânul lui Avraam, sus, în cer. Nu i-a dat nicio atenție pe pământ, dar aici, de durere, îndrăznește să îi ceară Dreptului Avraam să îl trimită pe Lazăr să facă cel mai mărunt act de milă cu el: să-și întingă degetul în apă și să vină să i-l pună pe limbă, pentru a potoli văpaia iadului. Asistăm la o explicație foarte palpabilă, aproape materială a realităților duhovnicești din lumea cealaltă. Lazăr e rugat să facă bogatului ceea ce bogatul nu a catadicsit să facă pentru Lazăr pe pământ. Dar răspunsul ce vine nu e unul îmbucurător pentru cel chinuit în iad.

Este de observat că Lazăr nu apare în acest dialog decât ca un personaj pasiv. Nu e tulburat de nimeni din fericirea de a sta în sânul părintelui său. Iar Avraam, care îl protejează ca un părinte adevărat, taie elanul și îndrăzneala disperată ale bogatului cu fermitate dar, în același timp, fără să „îi scoată ochii”, fără reproșuri. Îi explică chiar părintește și acestuia, numindu-l „fiule”, cum stau lucrurile în viața de după moarte și cum s-au schimbat aici fericirea și chinul între ele. „După faptă și răsplată”, am putea rezuma răspunsul patriarhului. Dar la aceasta mai adaugă un amănunt: între Rai și iad e o prăpastie peste care nimeni nu poate trece dintr-o parte în cealaltă. Prăpastia aceasta este, de fapt, Dreptatea lui Dumnezeu. Nu e răzbunare, nici pedeapsă pentru cei răi. Ne gândim că, dacă e așa cum spune Avraam, atunci nu au sens rugăciunile noastre, ale celor vii pentru cei morți, pentru că nu am putea schimba nimic. Tot la fel sfinții, aflați și ei în sânul lui Avraam, nu s-ar putea ruga pentru cei din iad, fiindcă ei nu i-ar mai observa pe cei chinuiți. Și, totuși, avem slujbe de pomenire pentru cei adormiți, rugăciuni personale, facem pomană, împărțim milostenie în numele celor morți. E adevărat, nimeni nu poate trece dintr-o parte în cealaltă. Nimeni de unul singur. Dar Domnul Iisus Hristos a surpat porțile iadului atunci când a înviat. Însă chiar și aceasta nu înseamnă că oricine poate ieși de acolo „prin ușile sparte”, ci doar cei care au adormit în nădejdea Învierii și a vieții veșnice. Cei care, în ciuda păcatelor și neputințelor, au lăsat ușa inimii lor deschisă, așa încât în iadul dinăuntrul lor să poată intra Hristos cu iubirea Sa. De aceea, noi creștinii ne rugăm lui Dumnezeu pentru toți cei adormiți, nădăjduind în marea și bogata Sa milă, care este puntea peste prăpastia dintre Rai și iad.

Însă pilda nu se încheie aici. Bogatul insistă la Avraam, înțelegând că pentru el nu mai e nicio nădejde. Totuși, trezit din indiferența de care suferea pe pământ (semn că, de fapt, conștiința nu moare, ci numai poate fi „adormită”), îl roagă pe Avraam să-l trimită tot pe același Lazăr, odinioară desconsiderat, în lumea celor vii. Aici, bogatul are cinci frați care, aflând de chinul său în iad, de frică s-ar trezi din păcatele lor și s-ar pocăi, evitând astfel, in extremis, soarta fratelui lor defunct. Dreptul îi răspunde că nu e nevoie să se ducă Lazăr înapoi: frații au pe Moise (cărțile Legii) și pe proroci (cărțile profetice), cele două moduri prin care Dumnezeu a transmis oamenilor voia Sa în Vechiul Testament. Dar bogatul tot nu se lasă: nu, cineva înviat din morți va fi credibil în fața celor cinci frați care simbolizează cele cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul prin care noi percepem lumea, dar și putem cădea în păcate. Cineva înviat ne va convinge să ne schimbăm, la fel cum Iisus Hristos a înviat, schimbând lumea. Dar Avraam, plin de înțelepciune, îi dă răspunsul cu care se încheie pilda: „Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți”.

Înțelegem de aici că scopul Învierii din morți a Domnului Iisus Hristos nu e acela de a-i trezi din amorțire pe oameni și nici de a-i convinge pe necredincioși. Dovadă stă faptul că mulți nu cred până astăzi, ba chiar și dintre cei botezați sunt destui care se leapădă de credință atât de ușor și fac rele. Scopul Învierii Domnului este încredințarea celor care au așteptat venirea lui Mesia, iar pentru noi, cei de azi, credința că moartea, chinul, durerea nu sunt veșnice. Hristos Cel înviat face lucrurile imposibile, posibile. El dă, celor ce trăiesc și mor cu nădejdea în El, posibilitatea de a trece din iad în Rai. Și nu numai după moarte, din iadul propriu-zis în sânul lui Avraam. Ci încă din timpul vieții, eliberându-i de captivitatea necazurilor, bolilor, nedreptăților și tuturor durerilor din care adesea au senzația că nu se mai pot ridica. Înțelegem, astfel, că prin mila față de ceilalți, prin faptul că ne pasă de cel de lângă noi, ieșim din blocajul focalizării extreme pe noi înșine.