Suntem de neîndreptat, ar spune unii, dacă recitim pilda acesta a Mântuitorului. Numai El poate avea încredere că oamenii se pot schimba și că recitirea pildei acesteia le poate vindeca memoria de cea mai gravă uitare: uitarea de sfârșit! Dacă privim cinstit cele descrise de Mântuitorul Hristos în pildă înțelegem că în firea noastră și în modul nostru de a ne comporta nu sunt modificări majore. Suntem la fel ca aceia ce-i locuiau timpul și spațiul contemporan. Unii cu vise de bogăție și mărire – porfira și visonul arată că banii aduc un soi de caraghioslâc în a nu îți înțelege locul –, alții visând doar să trecem ziua de azi spre cea de mâine. Unii nesăturându-se de starea lor. Alții „poftind” să ne săturăm din starea de sărăcire în care ne-am zvântat visele. 

Nimeni nu spune că bogăția omului e rea. Dar omul îmbogățit pare că sărăcește de idealuri și atunci își face din bani lumea în care speră ca idealurile să persiste după voia sa. Săracul, murind, își împlinește poftirea. De-acum se va sătura din cele care cad de la masa Stăpânului tuturor stăpânilor. Bogatul vrea altfel și altcum locul în care este și socotește că nu i se cuvine. Modul în care negociază cu Avraam – cel puțin în dialogul propus de Hristos analizei ucenicilor și oamenilor ce-l ascultau – nu ni-l arată altfel decât mulți care se șochează că moartea îi lipsește de tot. Inclusiv de apă. Dar pilda nu este dată doar să ne arate reacțiile unor oameni la moarte. Un verset cheie este acesta: „Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, și nici de acolo la voi” (Luca 16, 26). Sună dur. Și poate de aici înțelegem că până la Întruparea Domnului Hristos lumea morții nu includea Raiul. Și că numai moartea Sa pe Cruce îngăduie așezarea unei punți de scoatere din suferință a sufletelor. Iubirea răstignită ajută celor ce iubesc să poarte în rugăciune răstignită sufletul celor răniți care au plecat. 

Apoi Avraam arătând că nu există profeție specială și că învățătura este unică pentru bogați și săraci, dimpreună cu toată casa lor, aduce aminte că tot ceea ce spun Moise și Prorocii – Tora u Neviim – exprimă adevărul în care acum, după moarte, el trăiește. Cheia finală însă îmi pare a fi dată de concluzia așezată de Domnul Hristos pe buzele Părintelui Avraam. Și anume că dacă în aceia „nu vor crede” atunci „nu vor crede nici dacă vor învia cineva din morți” (Luca 16, 31). Priviți în jur și ascultați modul în care unii cred că jignind și călcând în picioarele unei rațiuni șchioape Învierea lui Hristos nu vor mai fi cuprinși de moarte. Unii chiar cred că hulirea Învierii le asigură nemurirea. Suntem azi în plin fenomen arianist, care ține în cheie de moft ura împotriva Întrupării Domnului Hristos. Dacă ascultați ori citiți comentariile despre construcția Catedralei sfințite cu atâta bucurie veți remarca. Fiecare bogat înveșmântat autoreferențial cu purpură și vison vede altceva în Catedrală, are propria regie asupra utilității și măsoară cu propria rațiune fundamentele existenței unei astfel de construcții în miezul unui popor obosit de împurpurații și purtătorii de vison ai societății. Ba chiar își îngăduie să extragă contexte, chipuri de oameni ori prezențe ca și cum ei sunt dumnezei. Și că viața lor este una în care perfecțiunea propriei gândiri și propriei viziuni poate uita de Moise ori Proroci și, mai mult, de Învierea Domnului Hristos. 

E cert. Lumina Învierii dăunează grav întunericului ce se declară lumină. Autoinstituirii drept valoare a tuturor nonvalorilor. Pilda Mântuitorului nu este îndreptată împotriva ori întru lauda bogăției ori sărăciei. Este descrierea firii umane mereu nemulțumite de locul și timpul și binele în care este și care crede, de veacuri bune strânse în milenii, că soluția la viață e omul și nu Dumnezeu. Veșnicia nu se măsoară clar în bani și averi. Iar singura avere pe care o deținem este efortul apropierii noastre de Dumnezeu, Care nu, nu se cumpără cu bani și nici nu negociază în cuvinte meșteșugite. Cuvintele sunt în Scriptură și trebuie aflate. Ultimul „cuvânt” îl are însă Învierea Lui care umple de milă așteptarea propriei noastre învieri.