(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Prin urmare, atunci când copiii lui Dumnezeu spun despre cei care nu au răbdare: Ei au plecat de la noi, dar nu erau dintre noi, şi se adaugă: pentru că dacă ar fi fost dintre noi, cu siguranţă ar fi rămas cu noi (Ioan 2,19), ce altceva spun decât că nu sunt copii, chiar şi atunci când erau numiți şi prorociți a fi dintre copiii? Nu pentru că ei au simulat dreptatea, ci pentru că nu au continuat în ea. Fără îndoială, El le dorea să continue în bunătate. Prin urmare, ei erau în bunătate. Totuşi, pentru că nu au rămas în aceasta – înseamnă, că nu au stăruit până la sfârşit – El spune: ei nu erau dintre noi, chiar şi atunci când erau cu noi. Cu alte cuvinte, ei nu erau în rândul fiilor chiar când erau în credinţă ca fii, pentru că acei care sunt cu adevărat copii, sunt ştiuţi de mai înainte şi meniţi asemănării Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt numiţi potrivit scopului său astfel încât să fie aleşi, aşa cum este evident în faptul că Fiul făgăduinţei nu piere, dar Fiul pierzării da.

(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)