Începând cu 15 noiembrie ale fiecărui an se deschide perioada de pregătire duhovnicească, prin post și rugăciune, pentru întâlnirea cu miracolul nașterii lui Dumnezeu ca om, în Peștera Betleemului. Perioada postului este asemenea unui pelerinaj mistic, fiecare creștin devenind un pelerin ce călătorește spre centrul ființei sale, mai întâi coborând spre autocunoașterea firii întinate de păcat pentru ca, după ce-L întâlnește pe Hristos-interior, Ce se naște aici prin harul Botezului, să acceadă spre lumina neînserată a îndumnezeirii.

Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, Logosul prin Care Dumnezeu Tatăl creează Universul, Își asumă umanitatea până la cele mai adânci aspecte ale sale, primind un nume asemenea oricărei ființe.
Putem să-L definim pe Dumnezeu?
Până la nașterea istorică a Logosului, în Vechiul Testament, Dumnezeu nu avea un nume care să-I fie propriu. Poporul ales, Israel, unde avea să Se nască Hristos, nu pronunța numele lui Dumnezeu, de teamă să nu-i diminueze însușirile sau ființa și avea dreptate, deoarece nu putem defini ceea ce este Dumnezeu în ființa Sa, ci putem doar silabisi, privind la urma pe care Creatorul a lăsat-o în Creație. Această prezență a Sa în creație ni-L revelează pe Dumnezeu ca fiind Cel cu multe nume, ele devenind pentru noi, prin participare, trepte care ne înalță, ne apropie de Sine. Însă această înălțare nu ni-L poate revela pe Dumnezeu în esența Sa, Care rămâne incognoscibilă, transcendentă, un mister impenetrabil. Despre Dumnezeu știm doar că „este“, însă nu știm și „ce este“, deoarece nimeni nu L-a văzut vreodată. De aceea Sfântul Grigorie de Nyssa numește idoli toate conceptele și rațiunile noastre referitoare la Dumnezeu. Este motivul pentru care Sfinții Părinți se exprimă, referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, într-un mod antitetic: „A-L găsi pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta neîncetat“. Prin urmare, se pune întrebarea: putem sau nu putem să-L definim pe Dumnezeu, sau să ni-L imaginăm încadrat într-un concept rațional? Dacă Dumnezeu rămâne ascuns, cuvintele și expresiile noastre, spuse convențional despre El, nu pot nicicum să-L definească. A zice despre Dumnezeu că este atotputernic, infinit, imuabil, impenetrabil, sau incognoscibil este total insuficient, căci El este dincolo de toate cuvintele și conceptele prin care încercăm să-L descriem. Deci El este mai presus de acestea, El transcende existența empirică, rămânând metaistoric și metalogic.

Cunoașterea izvorâtă din rugăciune

Încercările omului de a pătrunde misterul divin sunt sortite eșecului, din cauza condiției sale limitate în lumea aceasta, vederea lui Dumnezeu neputându-se realiza plenar decât după trecerea noastră în viața veșnică(cf. I Cor. 13, 12). Tot ce rămâne din experiența noastră cu Dumnezeu în lumea aceasta este un simplu act de credință, la care se adaugă câteva firimituri din adevărata cunoaștere pe care El le-o oferă celor care iau cu asalt Împărăția lui Dumnezeu. S-a spus și reafirmăm: nimeni să nu caute să-L cunoască pe Dumnezeu în ființa Lui, deoarece acest lucru este irealizabil. Dar a-L accepta ca mister insondabil, ca locuind în lumină neapropiată, înseamnă a ne așeza cu înțelepciune pe calea sfinților, care în urcușul mistic spre îndumnezeire au devenit după har ceea ce Dumnezeu este prin fire, roade ale Duhului Sfânt, deoarece Hristos locuia în ei și tot ceea ce făceau și gândeau erau fapta și gândul lui Dumnezeu prezent în ei. De aceea teolog nu este cel care studiază despre Dumnezeu, ci acela care experiază prezența Lui în rugăciune, cu alte cuvinte este vorba despre o cunoaștere izvorâtă din rugăciune sau o rugăciune cunoscătoare.
În fața incapacității de a-L descrie pe Dumnezeu și ființa Sa, vom încerca să facem câteva precizări asupra a ceea ce se petrece în om, atunci când este pus în fața lui Dumnezeu necunoscut în ființă. Pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, trebuie ca itinerariul cunoașterii să aibă ca punct de plecare ființa umană, care este creată de El după chipul și spre asemănarea cu Sine și care poartă în ea, ontologic, necesitatea existenței în comuniune cu Dumnezeu. Căci dacă începem să vorbim unor oameni agnostici despre transcendența divină, plecând de la Dumnezeu, fără a include dimensiunea concretă a antropologicului, riscăm să ne lovim ca de un zid al indiferenței, așa cum s-a întâmplat în Areopag cu Sfântul Pavel, atunci când a început să vorbească grecilor despre înviere: „despre acestea te vom asculta și altădată“ (Faptele Apostolilor 17,32). Astfel, antropologicul este el însuși o treaptă implicită în procesul de cunoaștere și devenire a omului în urcușul mistic, ce se deschide teofaniilor, însă fiecare efort uman este întreținut de harul divin, omul definindu-se ca persoană doar prin raportarea dialogică la Dumnezeu. Circumscrierea cunoașterii umane doar în orizontul empiric privează ființa umană de esențialul existenței ei, subjugând-o imediatului, de aceea, parafrazând pe Evagrie Ponticul care spune că suntem ceea ce mâncăm, în acest context putem spune că omul este ceea ce cunoaște. În caz fericit, se pot petrece și miracole, atunci când omul, auzind glasul chemării lui Dumnezeu în mintea și inima lui, își deschide ființa pentru a răspunde pozitiv acesteia, devenind receptacolul descoperirilor dumnezeiești, într-o continuă stare de uimire, singura care poate surprinde câte ceva din misterul divin, așa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Este un dialog învăluit în tăcere, dincolo de orice convenționalism uman, o reciprocă și continuă comunicare de energii divino-umane.

S-a îmbrăcat de cuvinte pentru a Se face înțeles

Acest Dumnezeu impenetrabil, din iubire pentru noi, vrea să fie un Dumnezeu revelat, Care în transcendența Sa știe să depășească abisul dintre divin și uman. Iar acest act numai de către El poate fi făcut. S-a îmbrăcat de cuvinte pentru a Se face înțeles. S-a numit Logos, Verb întrupat în istorie, la plinirea vremii, dar „ Cuvântul era dintru început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut“(cf. Ioan 1, 2-3 ). Din acel moment al întrupării Cuvântului, îi putem da uz numelui de Dumnezeu, căci în Logosul întrupat se găsea „toată plinătatea dumnezeirii“. Fiul lui Dumnezeu devine și Fiu al Omului, iar din acest moment El poate fi văzut, atins și reprezentat iconic. El este chipul Tatălui, Mijlocitorul și icoana prin Care putem contempla pe Dumnezeu-Treimea. Dumnezeu, deci, devine Cuvântul coborât din eternitate, care Se adresează omului, furnizându-i cuvinte pentru a putea fi înțeles. A citi, dar și a asculta cuvântul Evangheliei înseamnă a-L primi pe Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Care dacă la început a creat Universul, acum are puterea de a-l restaura, iar ființa umană, ca microcosmos, se descoperă Cuvântului, primind numele istoric al lui Hristos și intrând astfel într-o relație filială cu Dumnezeu.
Prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu primim icoana Dumnezeului ascuns formulelor omenești, pentru că prin Iisus, Dumnezeu primește un nume „înaintea căruia tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt“(Filipeni 2, 10). Dumnezeu Tatăl Se revelează lumii prin Fiul, iar prin Fiul cunoaștem pe Tatăl și primim pe Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede. Cuvântul tată nu implică nimic biologic, dar implementează o paternitate, asemenea unui părinte duhovnicesc față de fiii săi spirituali. Cuvintele „avva, părinte“(Marcu 14,36) din rugăciunea lui Iisus revelează relația de iubire dintre Dumnezeu Tatăl și Fiul, iubire ce se manifestă ca paternitate asupra tuturor oamenilor, iar rugăciunea care subliniază cel mai evident acest lucru este „Tatăl nostru“. Există chiar și o maternitate a lui Dumnezeu, așa cum precizează profetul Isaia: „Acestea zice Domnul: Vărsa-voi pacea peste el ca un râu și slava popoarelor ca un șivoi ieșit din albia lui. Pruncii lui vor fi purtați în brațe și dezmierdați pe genunchi. După cum mama își mângâie pe fiii ei, și Eu vă voi mângâia pe voi...“(Isaia 66, 12-13).