În urcușul perpetuu către Dumnezeu și unirea cu El prin virtuți și rugăciune, se află atât un aspect de stabilitate cât și un aspect de mișcare infinită către Dumnezeu.

Referitor la această temă, s-ar putea naște o serie de întrebări, și anume dacă este posibil să găsim o anumită stabilitate în viața spirituală, chiar pe culmile ei cele mai înalte, dacă „mișcarea” care stă la rădăcina ființei noastre nu ar constitui obstacolul definitiv al stabilității și ar fi mai bine ca ea să aibă un sfârșit, dacă putem împăca perfecțiunea cu „mișcarea” sau cu progresul etc.

Sfinții Părinți, mai cu seamă Sfântul Grigorie al Nyssei, împacă acest paradox al stabilității mobile și mișcării sau mobilității stabile din urcușul nostru duhovnicesc, sesizând aspectul de stasis kai kinesis, adică de stare și de mișcare al epectazei sau urcușului continuu în cunoașterea binelui și a lui Dumnezeu, acesta fiind cel mai paradoxal lucru dintre toate, ca stabilitatea și mișcarea să fie unul și același lucru. Sfântul Grigorie nu admite nimic static în tabloul său. Împlinirea sufletului vine din creşterea perpetuă în cunoașterea Dumnezeului nemărginit. Întotdeauna vor exista mai multe de dorit decât ceea ce a câştigat deja. Aceasta este tensiunea care sfidează staticul; este expansiune şi strădanie spre ceea ce trebuie atins. Căci, obișnuit, cine urcă nu stă și cine stă nu urcă. Ori, aici creștinul înaintează prin faptul că s-a stabilizat. Cu cât rămâne cineva mai ferm, mai statornic și mai neclintit în bine, cu atât străbate mai mult drumul virtuții și înaintează spre piscurile acesteia. Aceasta înseamnă atât o orientare a sufletului către ceea ce este înainte și spre care niciodată nu se satură să alerge, altfel spus către Dumnezeu, cât și a nu se opri niciodată din drum, din alergarea către țintă, din înaintarea în bine, iar aceasta din urmă se întâmplă numai prin statornicirea în binele adevărat. Pentru cel care stă pe stânca adevărului, repaosul este mişcare, iar acesta îşi termină cursa cu o „stasis înaripată”.

Cel nestatornic are nesigură starea lui în bine și arată că nu urcă sau nu înaintează în binele adevărat, în acesta progresând tenace doar cel ce se statornicește în el. Inconsecventul este asemenea celor ce clădesc pe nisip și încearcă să urce o dună de nisip: nu au stabilitate și alunecă în jos. Urcând prin nisip, chiar dacă încearcă să meargă cu pași mari, trudește în zadar, pășirea lui alunecând mereu în jos împreună cu nisipul, încât el se mișcă, dar mișcarea lui nu le aduce nici o înaintare, ci este de-a dreptul sisifică. Cel nestatornic lunecă în temelia gândurilor sale, având nesigură starea lui în bine și astfel nu va putea înainta niciodată spre înălțimea virtuții.

Bunul creștin tinde să dobândească această motus stabilis saustatus mobilisîn viața duhovnicească, care îi permite să rămână înrădăcinat în virtute, însă să nu se mulțumească stând, ci progresând perpetuu în cultivarea ei și în cunoașterea lui Dumnezeu, căci nu se poate sta în virtute dacă nu se înaintează continuu pe calea ei. Nu există fixism, ci un continuu dinamism în faptele bune, iar cel ce crede că stă, e amenințat de iminenta cădere. Din virtute nu te poți opri fără să accepți un amestec al răului în ea, căci mişcarea ei are o singură traiectorie, este rectilinie și virtutea se menţine prin această mişcare. Când este oprită, trece la învoiala cu opusul ei, răul.Marginea binelui este numai contrariul lui (răul).

Cineva poate lansa o astfel de întrebare, ce-i drept, nu îndestul cugetată: „cel ce nu a făcut nici rău dar nici bine în viaţa sa, în care loc va sta după moartea sa?”. E limpede că a nu împlini cineva binele este acelaşi lucru cu a face răul. În literatura patristică ni se oferă spre pildă cazul cuiva care ar avea un servitor, neatins de boala cleptomaniei, nici de cea a insultei, neripostând și neîmpotrivindu-se în vreun fel stăpânului, ci, dimpotrivă, slujindu-l cu amabilitate ipocrită, însă fiind robit patimii beției şi a trândăviei, nu-și îndeplinește datoria sa. Astfel, nu este oare apodictic că stăpânul său nu i-ar suporta indolența? Deși el n-a făcut nici un rău, chiar acest fapt că nu a făcut nimic, este în sine rău.