Principalele izvoare „păgâne” privind persecuţia creştinilor de către Nero sunt Tacitus (Ann. 15, 44, 3-8) – care, membru al păturii senatoriale și, astfel, adversar al lui Nero, face legătura dintre marele incendiu din 64 și creștini, desemnați țapi ispășitori – și, mai puțin important, Suetonius (Nero, 16, 2).

Tacitus: Pentru a stinge zvonul, Nero a pus la cale învinuirea unor oameni, urâți de toată lumea pentru infamiile lor, și i-a supus la chinurile cele mai crunte; lumea îi numea „creștini”. (…) mai întâi, au fost închiși cei care mărturisesc; apoi, după indicațiile lor, o mulțime de oameni nu atâta dovediți că ar fi pus foc, cât învinuiți de ură față de neamul omenesc. Cei care trebuiau să moară au fost prefăcuți în prilejuri de batjocură: acoperiți cu piei de fiare, piereau sfâșiați de câini, mulți erau pironiți pe cruci sau dați pradă flăcărilor, iar alții, după ce se întuneca, erau arși, ca să servească la iluminat în timpul nopții. Nero își oferise grădinile pentru acest spectacol și dădea o reprezentație de circ, amestecat cu mulțimea, în costum de vizitiu, sau conducând un car de curse. Din care cauză, deși acești oameni erau vinovați și meritau cele mai grele pedespe, acum stârneau mila, fiind sacrificați nu interesului public, ci sălbăticiei unui singur om. (Anale, trad. introd și note Gh. Guțu, 430-431).

Suetonius: … au fost trimiși la supliciu creștinii, o categorie care s-a dedicat unei superstiții noi și malefice. (Viețile celor doisprezece cezari, trad. Gh. Ceaușescu, Debrecen, 1998, 232, apud Zugravu/ Albert, 96)

Mărturiile bisericești îl consideră pe Nero primul persecutor al creștinilor (fără a cunoaște mărturia lui Tacitus și nemenționând astfel legătura cu incendiul): Tertulian, Apologeticul 5, 3; Eusebiu, Istoria bisericească 2, 25, 3; Ieronim (Eusebiu), Cronica, an. 68, Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor 2  ş. u. Primul izvor bisericesc care îl urmează pe Tacitus și face legătura dintre persecuție și incendiu este Cronica lui Sulpicius Severus.

Tertulian: Cercetați documentele și veți afla că Nero cel dintâi a mânuit sabia lui imperială împotriva acestei credințe, care începuse să se răspândească foarte mult la Roma. (Apologeticul, trad. E. Constantinescu, rev. D. Popescu, în Apologeți de limbă latină, PSB 3, București, 1981, 46)

Căutând bazele juridice pentru persecuția creștinilor, istoricii au dezbătut în principal referința lui Tertulian la Institutum Neronianum, oposibilă lege neroniană specială contra creștinilor (Ad. Nat. 1, 7), dar care, într-un mod surprinzător, să nu-i fi fost cunoscută lui Plinius cincizeci de ani mai târziu, nici surselor istorice ulterioare. Unii cercetători, precum T.D. Barnes, consideră expresia doar un mod de a desemna obiceiul de a persecuta, în general.

Tertulian: Și totuși, dintre toate cele distruse, a rămas numai obiceiul neronian.

În conștiința populară s-a putut face probabil legătura între comunitatea creștinilor și minoritățile dizidente din trecut asociate cu practica incendierii Romei sau a altor mari orașe, dar și cu întâlnirile nocturne (secrete) etc. Se poate face referire, în special, la procesul bacchanalelor (Titus Livius, Ab urbe condita 39, 14, 10), dar și, mai aproape de perioada în cauză, la conjurația lui Catilina (Sallust, Bellum Catilianae 43, 2) sau chiar la conflictul cu evreii din Antiohia (Flavius Josephus, Bellum Judaicum 47-59).

După A. Giovannini, e posibil ca persecuția neroniană să nu fi fosto inițiativă imperială (în ciuda celor spuse de Tacitus, care îi era adversar „de clasă” lui Nero) ci, mai degrabă, o reacție populară la un posibil prozelitism agresiv din partea creștinilor. Acesta ar fi fost determinat de catastrofa incendiului, percepută de creștini în termeni apocaliptici. Ipoteza este verosimilă.

Suplimentar:

Stephen Benko, „Pagan criticism of Christianity during the first two centuries A.D.”. În Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, II.23.2, 1055-1118. Berlin; New York, 1980, 1065;  Idem, Pagan Rome and the early Christians, London: B.T. Batsford, 1985,  14-21; Nelu Zugravu şi Ovidiu Albert. Scripta contra Christianos în secolele I - II: (texte şi comentarii). Iaşi: Editura Presa Bună, 2003, 93-121; Adalberto Giovannini, „Tacite, l'« incendium Neronis » et les chrétiens”, Revue des Etudes Augustiniennes 30, nr. (1984); Idem, „L'interdit contre les chrétiens: raison d'État ou mesure de police?”. În Cahiers du Centre Gustave Glotz, 7, 103-134. Paris: De Boccard, 1996; Marie-Françoise Baslez, Persecuţiile în Antichitate. Trad.Valentin Mihăescu. Bucureşti: Artemis, 2009, 282-285; T.D. Barnes, „Legislation against the Christians”, Journal of Roman Studies 58, nr. (1968): 34-35.

N.B. Pentru a nu încărca textul, trimiterile noastre pot fi mai puțin complete, în cazul titlurilor foarte cunoscute. Precizări sau alte referințe pot fi obținute la solicitarea cititorilor. Traducerile fără indicarea unui autor ne aparțin.