Dar această viaţă e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învăţătură a Evangheliei. „Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins!” (Luca 12, 49). Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută, arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, aşadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor. Nu cunoaştem dintr-o dată, dar cel puţin cunoaştem „în parte” (I Corinteni13, 9), că nu există nici o altă cale pentru noi muritorii de a ne face „fii ai Învierii” (Luca 20, 36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această recreare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi unul fericit. Erudiţia cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de dobândit.

Atunci când Evangheliile şi Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost noţiunile noastre trecute despre Dumnezeu şi despre viaţa întru El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni2, 9).

Chiar şi numai o şoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu nici un alt conţinut al vieţii trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă şi chinuitoare. Înaintând pe ea vom suspina mult. Frica aceea care este „începutul înţelepciunii” (Ps.110, 10) se va agăţa de inima noastră şi va răsuci întreaga noastră fiinţă din afară înspre înăuntru pentru a concentra atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioşi în a-I urma lui Hristos, ne vom opri înfricoşaţi. „Şi erau pe drum... şi Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi; şi cei ce mergeau în urma Lui se temeau” (Marcu 10, 32)...

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 75-76)