Toarcem din caierul timpului ultimele fire ale anului 2012 și ne pregătim să deslușim tainele noului an, pe care ni-l dorim cu toții mai bun, mai îmbelșugat, în care să avem prosperitate, belșug de bucurii și împliniri. Ca la fiecare sfârșit și început cugetul nostru parcă cere cu stăruință și clipe de reflecție, legat de ce am făcut și ce se cere să mai înfăptuim în anul al cărui zori mijesc la orizontul timpului. Trebuie să recunoaștem că ne încearcă sentimente contradictorii în prag de an nou. Ne bucurăm că se sfârșește cel vechi, dar deopotrivă suntem cuprinși și de tristețe căci  ni s-a mai scurs un an din viață. La fel, ne bucurăm că îl întâmpinăm pe cel nou, dar suntem cuprinși de neliniști legate de problemele, greutățile cu care ne vom întâlni. Numai gândul la Cel ce a pus vremile și păzește veacurile, Cel fără început, Preamilostivul Dumnezeu ne face să privim cu bune nădejdi la răsăritul noului an.  Eminescu a surprins genial aceste prefaceri și gânduri care ne încearcă pe toți la cumpăna dintre ani: „Cu mâine zile-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi”. Primele versuri arată tristețea neîndurătoarei treceri, dar ultimele două ne aduc un sentiment de împăcare, de speranță căci ne pune-n față prezentul, un prezent continuu, car ne duce cu gândul la spusele unui părinte bisericesc: „Anii, Tăi, Doamne, nici nu merg, nici nu vin, ci stau toți împreună. Anii Tăi, o singură zi și ziua Ta nu este în fiecare zi, ci astăzi, fiindcă astăzi al Tău nu cedează zilei de mâine, căci nu urmează zilei de ieri. Astăzi al Tău: eternitatea” (Fericitul Augustin, Confesiuni). Vasăzică doar gândul la Dumnezeu, Cel veșnic de zile, ne motivează să ne facem planuri, să visăm și să ne ducem viața întru năzuința părtășiei la  nepieritoarea fericire făgăduită.

Fiecare an bugetar se încheie cu un bilanț contabil, radiografie care sondează eficiența și traiectoria următoare a unității economice. Anul calendaristic se sfârșește și el, lucru care ne îndeamnă „să ciocnim cu viața un pahar” să analizăm ce și cum am folosit timpul scurs căci pentru a ni se lămuri mai deslușit perspectivele viitorului trebuie să privim în trecut. Analizând cum s-au perindat clipele anului ce se săvârșește, constatăm că am avut timp pentru toate: ne-am agitat, fugind în dreapta și-n stânga uneori cu rost, dar de multe ori fără. Am lucrat, am și visat, am citit, am scris, ne-am rugat, am plâns, am râs, am făcut și primit daruri. Am dușmănit, am iertat, am clamat, am osândit sau am fost năpăstuiți. Am păcătuit, ne-am și căit…într-un cuvânt am avut timp pentru toate: să muncim, să contemplăm, să ne rugăm, să cădem, dar să ne și ridicăm. Și totuși a mai rămas să răspundem unei esențiale întrebări: cât am lucrat în anul ce se sfârșește la mântuirea noastră, a fost 2012 an al mântuirii?

Afirmam adineauri despre anumite dări de seamă care însoțesc finele fiecărui an. Din păcate toate acestea privesc doar aspecte materiale, evoluția sau involuția social-economică a societății. Puțini semeni consideră necesar să-și facă și un bilanț al vieții lor duhovnicești. Vor zice unii: la ce bun? Alții poate că nici nu s-au gândit vreodată la așa ceva.

Ce este un an al mântuirii!? Fiecare veleat pe care ne este rânduit să-l petrecem ar trebui să fie an al mântuirii sau șansa pe care Dumnezeu ne-o oferă ca să ne însușim roadele jertfei de pe Cruce a Mântuitorului Hristos. Fiecare an este, altfel spus, darul pe care ni-l oferă Sfânta Treime ca să ajungem la părtășia din iubirea și lumina Ei. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „timpul este pentru noi intervalul în care Dumnezeu așteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii Sale.” Prin urmare, fiece an trebuie să fie al mântuirii, interval în care să dăm răspuns ofertei iubitoare, invitației pline de afecțiune venită de la Cerescul Părinte de a participa la viața de iubire a Preasfintei Treimi. Poate ați observat intrând într-o biserică sau în instituții eclesiastice că pe anumite inscripții sau pisanii stă scris anul mântuirii când a fost ctitorită, zidită, sfințită, adică în anul de la Hristos Mântuitorul, arătând prin aceasta că timpul de la Iisus încoace este timp al mântuirii, timp al întoarcerii și unirii noastre cu Dumnezeu prin rugăciune, fapte bune și căință.

Cum am putea desluși mai clar dacă anul ce se petrece a fost unul închinat mântuirii? Ne vor ajuta câteva întrebări auxiliare: cât am iertat și iubit, cât am nădăjduit, cât bine am făcut, cât ne-am apropiat de Dumnezeu prin dumnezeieștile taine și prin participarea la Sfânta Liturghie? Sigur, răspunsurile la chestionarele puse trebuiesc căutate în forul interior al fiecăruia dintre noi. S-ar putea ca la finalul examenului duhovnicesc să fim corigenți, să privim cu tristețe că nu găsim mai nimic din cele ce ar chezășui ca anul de la care ne luăm rămas bun să fie unul autentic al mântuirii. Ce-i de făcut în această situație? Să ne lăsăm pradă deznădăjduirii? Am păcătui și mai mult. Cuvintele dumnezeiescului Pavel ne-ar putea ajuta să ne ridicăm și să continuăm drumul către Golgota mântuirii noastre: „Răscumpăraţi vremea, că zilele sunt grele”  Efeseni, 5, 16) ne învață apostolul. Adesea, când în viaţa noastră se adună mult venin, nu trebuie să disperăm, ci să alergăm cu mai multă nădejde la Dumnezeu, izvorul păcii și odihnei noastre lăuntrice și să nu ne punem nădejdea doar în priceperea și inteligența noastră, ci mai ales în mila și iubirea Tatălui Ceresc. Dacă avem puterea să recunoaștem că vremea ce-am trăit-o nu a fost tocmai prilej de mântuire să răscumpărăm timpul pierdut prin pocăinţă, căind răul pe care l-am săvârşit și hotărând să punem început bun vieții. Această răscumpărare se face numai aici, în anii pe care  Domnul i-a mai rânduit să-i petrecem. Dincolo va fi tardiv, iar lacrimile, ineficiente.

Să pășim, așadar, în noul an și dacă-l dorim mai bun, să fim noi mai darnici; așteptându-l mai îmbelșugat, să agonisim mai multă bogăție duhovnicească; nădăjduindu-l să fie mai fericit, să nu uităm că pentru a trăi momente autentice de iubire trebuie să fim în legătură directă cu izvorul fericirii, al iubirii, căci Dumnezeu este iubire (I Ioan, 4, 8).