Nu demult, Moldova și toată România s-au îmbrăcat iarăși în doliu, căci am pierdut pe unul din marii călugări ai Ortodoxiei românești, părintele Iustin Pârvu. Lacrimi, flori, rugăciuni stăruitoare; modalități prin care românii de pretutindeni, călugări sau călugărițe, preoți, credincioși de aproape ori de departe au venit să-și conducă duhovnicul, părintele, binefăcătorul către bolțile Veșniciei. Înscriindu-mă în rândul lor, într-una din serile priveghiului m-am alăturat celor ce-l jeleau, luându-și rămas bun. Cu ceilalți frați slujitori prezenți acolo am săvârșit un trisaghion la căpătâiul celui ce, nu cu mult timp în urmă, stătea în scaunul spovedaniei, aducând bucurii sfinte, mângâiere duhovnicească miilor de români ce-și plecau genunchii sub epitrahilul înmuiat în mierea harului dumnezeiesc. Un amănunt observat m-a surprins în mod neplăcut. L-am remarcat chiar și în ziua înmormântării: prima grijă a unora dintre pelerinii ajunși în fața sicriului, unde vremelnic a fost depus  spre odihnă trupul părintelui Iustin, nu era sărutarea Sfintei Evanghelii sau a Crucii, de care s-a sprijinit duhovnicul toată viața, ci să facă o fotografie. În ziua pogribaniei, când, după rânduială, trupul starețului era purtat în jurul bisericii, am rămas uimit de mulțimea de mâini ridicate înspre Cer, nădăjduiesc că spre rugăciune, dar, văzând că aproape toate ţineau un telefon ori vreun aparat în vederea imortalizării sicriului, tind să cred că multora li se părea mai importantă o fotografie decât înălțarea unei rugi. S-ar putea să mă înșel; unii poate că se și rugau în timp ce fotografiau. Eu, unul, aș prefera o rugăciune autentică decât una rostită printre gadgeturi. De aceea m-am întrebat și îmi arăt aici aceeași nedumerire: de ce unii oameni țin cu atâta îndârjire să aibă o fotografie cu un om drag aflat în sicriu? Oare părintele Iustin, în toți acești ani cât a spovedit, a binecuvântat, a dojenit, a apărat demnitatea neamului românesc, a plâns, s-a bucurat, a oftat, a povățuit, oare, zic, nu se cădea să-l ținem minte în astfel de ipostaze? De ce l-am dori pe părintele imortalizat în raclă, de vreme ce șederea în aceasta constituie doar o trecere? În genere, repet multora acelaşi lucru: pe bunici, părinți, prieteni, apropiați care-și termină călătoria din această viață se cade să-i păstrăm în mintea noastră așa cum i-am cunoscut. Nu că ne-am teme de moarte, nu că am evita să vedem un coşciug, căci, vrând, nevrând, el va fi patul ce ne va duce și pe noi către celălalt tărâm. Nu este vorba de aceasta, ci de dragostea, bucuria, ba chiar de efortul de a ne aminti acea persoană așa cum a fost toată viața printre noi.

 Însăși etimologia noțiunii de fotografie ne va ajuta să înțelegem că a fotografia înseamnă cu mult mai mult decât a declanșa un blitz. Substantivul îşi are originea în două cuvinte provenite din limba greacă: „fotos”, adică „lumină”, și „grafein”, însemnând „desen”, „scris”. Literalmente se poate traduce prin „a picta cu lumină”. Ce frumos ar fi ca lumina neuitării, a recunoștinței să ne zugrăvească în minte, în chip desăvîrșit, figura celor dragi.

Vasăzică fotografiile reprezintă o modalitate de a păstra pentru istorie imagini, frumuseți, drame, clipe emoționate din viața unui om. Dar de aici până la obsesia de a imortaliza în fotografii sau în înregistrări video pe cei ce vremelnic stau în sicriu se creează o potecă periculoasă. Citeam nu demult că unele firme de servicii funerare, mai nou, și-au trecut în oferte transmiterea on-line a slujbelor de înmormântare. O exagerare arătând același reprobabil fapt: în loc să ne rugăm pentru repausat, în loc să plângem, implorându-L pe Cerescul Părinte să-i așeze sufletul în ceata drepților, noi tindem să transformăm slujba înmormântării într-un spectacol, care, mai recent, poate fi urmărit și on-line.

Având în vedere toate acestea, să facem apel la echilibru, la decență. Există situații când, într-adevăr, o fotografie sau o imagine video devin o mângâiere pentru o rudă sau un prieten aflat pe meleaguri îndepărtate, care n-a reuşit să ajungă la o înmormântare survenită în urma unui deces neașteptat. De aceea proverbul românesc ne va ajuta să ieșim din încurcătură. Ca să nu exagerăm, dar nici să ne arătăm habotnici, să ne amintim că „tot ce-i mult strică”.