Mă voi referi numai la ce e mai important şi esenţial în activitatea lui Dostoievski. Cu o fire atât de înzestrată şi de complexă, cu neobişnuita lui impresionabilitate şi înţelegere pentru toate fenomenele vieţii, orizontul său spiritual poseda o prea mare densitate de sentimente, idei şi elanuri pentru a putea fi cuprins într-un scurt discurs. Însă, reacţionând la toate cu atâta patos sufletesc, el recunoştea întotdeauna un singur lucru ca fiind important şi cu adevărat necesar, spre care restul trebuia să vină de la sine. Această idee centrală, căreia i-a slujit Dostoievski în tot ceea ce-a întreprins, era ideea creştină a unirii liber consimţite a tuturor oamenilor, a frăţiei universale în numele lui Hristos. Această idee a propovăduit-o când se referea la adevărata Biserică, la ortodoxia universală; tot în ea văzuse esenţa spirituală, nemanifestată încă a poporului rus, misiunea universal-istorică a Rusiei, acel nou cuvânt pe care ţara sa trebuia să-l spună lumii.

Deşi au trecut deja optsprezece veacuri de când acest cuvânt a fost rostit pentru întâia dată de Hristos, în zilele noastre el apare cu adevărat ca un cuvânt absolut nou, şi un asemenea propovăduitor al ideii creştine, precum a fost Dostoievski, poate fi pe drept numit „profet clarvăzător” care a presimţit adevăratul creştinism. Pentru el, Hristos n-a fost doar un fapt ţinând de trecut, un miracol îndepărtat şi de neatins. Dacă Iisus este văzut astfel, atunci cu uşurinţă se poate face din El un chip mort, bun de închinat la biserică de sărbători, dar pentru care nu există loc în cadrul vieţii. În cazul acesta, tot creştinismul se închide între porţile lăcaşului de cult şi devine ceremonie, rostire de rugăciune, iar viaţa activă rămâne pe de-a întregul necreştină. Şi această Biserică exterioară conţine o credinţă adevărată, însă o credinţă atât de slabă, încât e suficientă numai în clipele de sărbătoare. E un creştinism de biserică. Or, el trebuie să existe înainte de orice, căci pe pământ exteriorul e anterior lăuntricului; totuşi, acest tip de creştinism nu e suficient.

Există un alt aspect ori nivel al creştinismului, la care el nu se mulţumeşte cu slujba religioasă, ci vrea să îndrume viaţa activă a omului, iese din biserică şi se instalează în casele oamenilor. Apanajul lui îl constituie viaţa individuală, lăuntrică. În acest caz, Hristos apare drept ideal moral suprem, religia se concentrează în etica personală şi totul se întemeiază pe mântuirea fiecărui suflet omenesc în parte. Şi în acest tip de creştinism există o credinţă, dar şi aici ea e încă slabă, e suficientă doar vieţii personale şi treburilor particulare ale omului. Vorbim, în acest caz, de creştinismul casnic. Şi el trebuie să existe, dar şi el e insuficient. Căci abandonează întregul univers uman, toate problemele sociale, naţionale şi universale – pe toate acestea le părăseşte şi le trece în stăpânirea principiilor anticreştine, opuse binelui.

Dacă religia creştină este adevărul absolut, atunci cele de mai sus nu trebuie să se întâmple. Adevăratul creştinism nu trebuie să fie numai casnic sau numai bisericesc – el trebuie să fie universal, să se extindă asupra întregii omeniri şi asupra tuturor preocupărilor umane. Iar dacă Hristos este cu adevărat întruparea adevărului, El nu trebuie să rămână doar o imagine bisericească ori numai un ideal personal: trebuie să aflăm în El un principiu universal-istoric, fundamentul viu şi piatra unghiulară a Bisericii Universale.

(Fragment din Al doilea discurs al lui Vladimir S. Soloviov în memoria lui Dostoievski, în cartea Marele Inchizitor. Dostoievski în lecturi teologico-filosofice – lucrare în curs de apariție la Editura Doxologia, traducere Leonte Ivanon)