Pentru Ancuța era o mare bucurie să vadă cum, în răsăritul soarelui, picăturile de rouă străluceau pe frunzele şi petalele florilor. Cu iubire şi recunoştinţă, îşi înălţa gândul către Cel Care a făcut soarele, seninul cerului, roua şi florile.

Părinţii Ancuţei împărtăşeau bucuriile atât de curate ale scumpei lor fiice, şi adesea ziceau între ei că e atât de frumoasă şi de nevinovată ca şi crinul.

Dar, vai, în iarna acelui an, înainte de a împlini şapte ani, fata a murit. Când a venit din nou primăvara şi mama ei a văzut crinul înflorit, amintirea morţii fiicei sale i-a sfâşiat inima. Fiind cuprinsă de dor, a început să plângă şi să verse multe lacrimi.

Atunci soţul ei, mângâind-o, i-a zis:

— Ţii minte că la început acest crin arăta ca o biată buruiană şi era dosit în colţul din spate al grădinii? Văzând că nu-i mergea bine, l-am scos din locul lui. Dar Ancuţa noastră era mâhnită şi zicea că e păcat că l-am luat de acolo. După ce l-am strămutat într-un loc mai prielnic şi crinul a devenit podoaba grădinii, Ancuţa s-a bucurat şi mi-a mul­ţumit. De aceea te rog, draga mea, să nu mai plângi după fiica noastră, căci ea, prin frumuseţea şi nevinovăţia ei, era asemenea crinului. A fost stră­mutată din braţele noastre într-un loc mai prielnic, unde se bucură de o fericire deplină şi de o viaţă nepieritoare.

Mâna Domnului cea bună a luat-o dintre noi,

Ca pe-o floare-n Rai s-o pună, la un loc făr' de nevoi.

(În căutarea bucuriei, Editura Sophia, București, 2009, p. 32)