Fac parte dintre afonii fotbalului. Bineînţeles am auzit, ca oricine, despre Pele, Maradona, Beckham.

          Odinioară se vorbea despre Dobrin (nu l-am văzut niciodată, dar mi-era simpatic, nu ştiu de ce), Lucescu, Răducanu. Priveam cu admiraţie la cei care vorbeau despre calităţile şi defectele lor ca nişte adevăraţi specialişti. (O, dar cine nu e specialist, când este vorba de fotbal?)

          Cunoştinţele mele erau atât de avansate încât ştiam chiar că în Bucureşti există mai multe stadioane pe care se joacă fotbal: Dinamo, Giuleşti, stadionul Armatei, stadionul 23 August… Şi culmea, se juca fotbal pe toate. Oamenii se înghesuiau în zilele de meci, cu atât mai mult cu cât atunci era legal să-ţi descarci nervii pe cineva. Puteai să înjuri arbitrii, jucătorii, antrenorii (bineînţeles, ei nu făceau parte din Comitetul central, nu erau Tovarăşul şi Tovarăşa, pe care nu-ţi riscai viaţa să-i înjuri). Astfel că se găsise o soluţie elegantă şi nepericuloasă. Înjurai pe cei de pe stadion, dar te gândeai, he, he, ştim noi la cine… 

          Astfel toată lumea era mulţumită. Fotbaliştii că sunt idolii mulţimii, că mai fac şi câte-o ieşire în străinătate, antrenorii la fel, oamenii că–şi puteau descărca nevoia de a înjura, de a-şi manifesta frustrările, fără să-şi pună viaţa în pericol...

          Când te gândeşti cât a evoluat lumea românească! Astăzi poţi să înjuri pe fiecare, oamenii politici sunt adevăraţi campioni când e vorba să inventeze vorbe pe care le cred „de duh” la adresa adversarilor… Tineretul de astăzi nu înţelege ce înseamnă a te păzi să spui vreo vorbă în doi peri, vreo aluzie la adresa binecuvântatei societăţi socialiste, care n-are altă ţintă decât cea de a ferici tot poporul. Nici ce înseamnă canalul Dunăre-Marea Neagră unde au murit în anonimitate nenumăraţi deţinuţi, unii adolescenţi de 15-16 ani,  a căror unică vină era că au ascultat un banc politic… Cum spuneam, altă lume!    

          Dar să ne întoarcem la povestea cu gazonul. Cu toată lipsa mea de cunoştinţe, n-am auzit niciodată pe vremuri vorbindu-se despre gazon. Gazonul era ceva de la sine înţeles, o ocurenţă cum ar spune Ortega y Gasset. El era pur şi simplu, nu trebuia să-ţi pui problema existenţei lui, nici să ai nevoie de o educaţie deosebită, de o activitate conştientă, ca atunci când te străduieşti să produci sau să-ţi însuşeşti idei, cunoştinţe. Da, gazonul era prototipul ocurenţelor, dacă vrem să intrăm acum în profunzimile filozofiei. Încep să bănuiesc că marele eseist şi filozof spaniol a fost şi el un microbist (cum sunt toţi spaniolii) şi că ideea de a vorbi despre deosebirea dintre idei şi ocurenţe i-a venit într-o zi când urmărea din tribune un meci, poate chiar al celebrului Real Madrid.

          Deci, clar şi evident, gazonul exista, zăcea acolo, modest şi umil sub picioarele jucătorilor, care îl chinuiau. Dar el nu zicea nimic, nu se manifesta nicicum, fiind împăcat cu soarta lui… Semăna din acest punct de vedere cu noi toţi, cu toată populaţia fericitei societăţi socialiste.

          Şi iată că, dintr-odată lucrurile se schimbă. Gazonul începe să aibă pretenţii: „Staţi puţin că mai sunt şi eu pe aici! Până când credeţi că mă maltrataţi şi mă treceţi sub tăcere?”

          Deci bucăţi de gazon se ridică nemulţumite, atunci când jucătorii încep să-şi manifeste lipsa de delicateţe şi să-l lovească. Nu numai jucătorii români, nu. Aici trebuie să fim mândri că nu ni se pot reproşa numai nouă maniere proaste şi să privim cu umilinţă la eleganţa şi rafinamentul francezilor. Da, şi aceştia au dat dovadă de lipsă totală de educaţie şi au provocat protestul gazonului.

          De unde se vede că toată umilinţa cu care românii privesc la prietenii lor francezi, şi când se află acasă la ei şi în diaspora, este nejustificată. Toţi, atât unii cât şi alţii au dat dovadă de lipsă de eleganţă, au maltratat gazonul provocând reacţia lui violentă.

          Totuşi, dacă reflectăm, avem şi motive să ne ruşinăm. Gazonul nostru, de la noi din ţară, a recurs la asemenea proteste, provocând enervarea (şi ilaritatea şi dispreţul prietenilor noştri din totdeauna, care au asemănat terenul nostru sportiv cu un câmp pe care se cultivă cartofi). Aproape că regret că am protestat atunci când un cuvios prelat francez ortodox, aparţinând Sinodului Bisericii noastre a calificat ortodoxia românească drept un ghetou spiritual. Şi când alt mare teolog din aceeaşi categorie, publicat cu mare emfază de unele reviste româneşti, a declarat că liturghia în limba română nu duce la adevărată spiritualitate, care se obţine numai când se oficiază în franceză. Prin urmare, limba română trebuie neapărat evitată atunci când se celebrează liturghia.

          Păi cum să nu aibă dreptate, dacă până şi gazonul de pe un stadion românesc nu-şi acceptă menirea şi nu-şi ia rolul în serios? Trebuie să recunosc cu regret, că umilinţa şi slugărnicia noastră vizavi de la „grande nation” (şi de toate celelalte popoare europene) este justificată!

          Însă se mai pune o problemă, cea a responsabilităţii. Cine e de vină că gazonul nostru este prost crescut? Politicienii noştri cu iz botanic, sau băncos sau… sau… care nu au altă grijă decât să găsească diverse poante şi să se înjure unii pe alţii, conform dictonului genial, tipic românesc, „satul arde şi baba se piaptănă”? Care găsesc totdeauna vina la ceilalţi şi la faptul că nu sunt lăsaţi să salveze acest popor nenorocit aşa cum vor ei, pentru că fiecare deţine soluţia salvatoare şi pentru că fiecare se opune fiecăruia? Repet, cine e de vină? Constructorul care are destule griji de a încasa sume frumuşele, astfel încât nu-i mai rămâne timp să mai şi facă ceva? Poate organele noastre de justiţie, fiindcă n-au cerut arestarea pentru 29 de zile a gazonului, urmând ca în două trei zile să-i dea drumul? Specialistul în aplicarea gazonului, care a fost atât de specialist, încât terenul arăta după câteva minute de joc de parcă ar fi fost invadat de un batalion de cârtiţe?

          Nu, nimeni nu-i de vină. În iubita noastră ţară nimeni nu-i de vină. Doar Dumnezeu, pentru că n-a dat destulă ploaie pentru ca gazonul să prindă rădăcini. Sau fiindcă a dat prea multă ploaie astfel că rădăcinile nu au fost destul de vitaminizate de soarele roditor… Sau şi una şi alta, fiindcă până la urmă cineva tot trebuie să fie de vină. Asta e soluţia cea mai bună. Şi cum Dumnezeu nu are conturi de zeci de mii de euro pe care să-i împartă la nevoie, cui trebuie, poate să fie El făcut vinovat. Şi mai există şi avantajul că un număr de „intelectuali” şi „spirite liberale” pot să-şi dezlănţuie întreaga antipatie pentru Fiinţa Supremă, pentru tot ce nu înseamnă dezmăţ şi tendinţe distructive, încercând să transforme lumea într-o haită cu instincte criminale.

          Trăiască gazonul care arată încă o dată cât de plină de imaginaţie şi îndemânare este o anumită parte a societăţii româneşti! O propunere ar fi ca marele specialist în gazon să fie chemat a-şi pune în valoare priceperea şi pe alte stadioane din ţară (dacă mai există cumva vreunul!) De abia atunci vom avea satisfacţia plenară de a deveni ridicoli şi de batjocura întregii omeniri.