Harul vine din tot binele, dar vine mai cu seamă din iubirea de fraţi.

Într-o zi de Paşti, după vecernia săvârşită în biserica Acoperământului Maicii Domnului, mă întorceam la mine la moară. Pe drum sta un muncitor. Când m-am apropiat de el, m-a rugat să-i dau un ou. Nu aveam şi m-am întors la mănăstire, am luat de la duhovnicul meu două ouă şi unul l-am dat muncitorului. El mi-a zis: „Suntem doi”. I-am dat atunci şi pe celălalt şi când m-am depărtat de el am plâns de milă pentru sărmanul norod şi mi s-a făcut milă de lumea întreagă şi de fiecare făptură.

Altă dată, tot de Paşti, mergeam de la poarta principală a mănăstirii spre corpul nou de clădiri al Schimbării la Faţă şi văd venind în fugă în întâmpinarea mea un băieţel de vreo patru ani cu faţă veselă – harul dumnezeiesc veseleşte copiii. Aveam un ou şi am dat acest ou băiatului. El s-a bucurat şi îndată a alergat la tatăl său să-i arate darul. Şi pentru acest lucru neînsemnat am primit de la Dumnezeu mare bucurie şi am fost cuprins de iubire pentru fiecare zidire a lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu s-a făcut simţit în sufletul meu. Ajuns acasă la mine, de milă pentru lume m-am rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi.

O, Duhule Sfinte, sălăşluieşte în noi pururea, căci bine este nouă să fim împreună cu Tine!

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 92)