E o mare bucurie să te afli printre pelerinii Sihăstriei în noaptea cea mare a Învierii. Atmosfera sfântă o alcătuiesc şoaptele fierbinţi ale oamenilor veniţi din lume să-şi picure aici oftaturile, pe boabele de metanii pe care le rotesc la nesfârşit, ori glasurile îngereşti ale părinţilor monahi de la strană, ori privirile calde şi chemătoare la bucuria Învierii ale slujitorilor sfintelor altare, ori făclia fiecăruia dintre participanţi, de care poartă grijă să nu se stingă.

Împărtăşind bucuria Învierii cu „fraţii noştri mai mari“

După noaptea Învierii atât de preţioasă, la mănăstirea dintre munţi bucuria se revarsă în continuare la Vecernia din după-amiaza primei zile de Paşti, numită în popor „a doua Înviere“.

O rânduială deosebit de frumoasă este închinarea cu sfintele icoane din cadrul celei de a doua Învieri. Ce se întâmplă la acest ritual: spre finalul slujbei, după ce fiecare verset din Evanghelia Învierii s-a citit în douăsprezece limbi, după numărul celor doisprezece apostoli care au propovăduit Evanghelia la toate neamurile, slujitorii sfintelor altare se aşază în rând, lângă iconostas, ţinând sfânta cruce pe care o oferă spre închinare, iar protosul (n.r. - întâiul între preoţii slujitori) ţine Sfânta Evanghelie din care a răsunat vestea cea mare a Învierii Domnului. Apoi, fiecare credincios, fie şi dacă e numai de-o şchioapă, primeşte de la unul dintre monahi, fără să aleagă, câte o icoană, reprezentând un sfânt sau un praznic, pe care o va oferi spre închinare preoţilor pe la care va trece, pentru a săruta Sfânta Evanghelie sau sfânta cruce. „Preotul adresează fiecărui credincios salutul pascal «Hristos a înviat!», iar credinciosul, după ce răspunde «Adevărat a înviat!», îi întinde preotului icoana pe care a primit-o şi acesta o sărută. Această rânduială, plină de semnificaţii şi de bucurie, se numeşte «hora sfinţilor». Noi, creştinii, îi facem părtaşi pe sfinţi - care nu au murit, deşi au trecut din viaţa aceasta - la trăirile noastre, la nevoile noastre, dar şi la bucuriile noastre, deci şi la bucuria Învierii. Pentru că sfinţii nu numai că împodobesc sfintele lăcaşuri de închinăciune, ci ne sunt alături la Sfânta Liturghie şi în viaţa noastră de zi cu zi, atunci când îi chemăm în ajutor ca pe nişte fraţi mai mari ai noştri, biruitori şi cu trecere înaintea lui Dumnezeu. Ca atare, e firesc să împărtăşim această mare bucurie cu ei“, a explicat protos. Varsanufie Brihan, vieţuitor în Mănăstirea Sihăstria.

Cu mic cu mare, toţi cei din biserică participă la această rânduială. Preoţii se apleacă până la micuţii creştini să le sărute icoana şi, dacă cei mici nu au înţeles prea bine ce au de făcut cu ea, îi învaţă chiar ei cum să procedeze. „Să ţineţi icoana cât puteţi voi de sus, ca să nu se aplece aşa mult părintele“, îşi îndeamnă o mamă copilaşii. „Anul trecut am primit icoana Sfintei Varvara, acum a venit la mine Sfântul Arhidiacon Ştefan. Chiar am mare evlavie la Sfântul Ştefan şi nădăjduiesc în rugăciunile lui“, se aude glasul şoptit al unei credincioase, care îşi trece mâna cu gingăşie peste chipul sfântului, a mulţumire, că a venit la ea.

Participare efectivă la Înviere

„Prin această rânduială, a închinării cu sfintele icoane, ne arătăm participarea noastră efectivă la Înviere. Şi la bucuria Învierii participă nu doar Biserica luptătoare, noi, cei de pe pământ, ci şi Biserica triumfătoare, reprezentată de sfinţi, într-o comuniune tainică. Este în acest gest o co-slujire - preoţi şi credincioşi. De obicei, preotul este cel care oferă spre închinare Evanghelia, sfânta cruce sau icoana. Acum este un act de smerenie din partea slujitorilor sfintelor altare, de bucurie şi de recunoaştere a faptului că bucuria poporului drept-credincios este foarte importantă pentru Biserică“, spune arhim. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia al Mănăstirii Neamţ.

Printre icoanele pe care le primesc închinătorii sunt şi icoane praznicale, precum „Învierea Domnului“, „Izvorul Tămăduirii“, „Învierea lui Lazăr“, „Încredinţarea lui Toma“ etc. „Pentru că şi praznicele dau mărturie despre Învierea lui Hristos. Praznicele sunt cele care ne adună la un loc întru bucurie“, a mai spus părintele Varsanufie.

Procesiunea cu artosul

Tot o rânduială a mănăstirii care a dăinuit peste timp este procesiunea cu artosul, numit în popor „Paşti“, care se săvârşeşte în fiecare zi din Săptămâna Luminată. În aceste zile care înveşmântează în lumină, în biserica mănăstirii este aşezat pe iconostas, spre închinare, alături de icoana Învierii, artosul. Sub forma unei prescuri mai mari, pe care este reprezentat Hristos înviat, artosul se sfinţeşte printr-o rugăciune specială, în timpul Axionului din cadrul Liturghiei din noaptea Învierii. În fiecare zi din Săptămâna Luminată, artosul este purtat de preot, după Sfânta Liturghie, în glasul clopotelor şi al cântărilor pascale, în trapeza mănăstirii, unde rămâne pe timpul mesei, după care revine în biserică, pe iconostas, după acelaşi ritual. Purtarea acestei pâini în trapeza mănăstirească Îl simbolizează pe Hristos prezent la masa părinţilor. În sâmbăta care încheie Săptămâna Luminată, artosul este împărţit la trapeză, consumându-se după anafură, spre binecuvântare.

Fotografii Loredan Mureşan