În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa le-a vorbit botoșănenilor despre chemarea regăsită în Evanghelia după Matei, prin care Domnul Hristos ne îndeamnă la pocăință:

Pocăința înseamnă nădejdea în Domnul. «Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor» înseamnă că Dumnezeu S-a apropiat de noi, S-a apropiat pentru ca noi să primim îmbrățișarea Lui. Să împlinim această chemare, să putem spune în inima noastră: «Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh». Să binecuvântăm această apropiere, dar să ne apropiem și noi înșine, pentru că Domnul nu silnicește dragostea și alegerea noastră. Pocăința înseamnă să nădăjduim că pentru aceasta am fost chemați la viață, să fim fii ai Împărăției. Să nădăjduim că pentru aceasta a venit Domnul și a luat trup, ca să ne arate calea cea dreaptă și să ne arate că știe dorurile și alegerile noastre. Alegerea noastră este importantă și, cu fiecare alegere, ne schimbăm pe noi înșine, devenind mai apropiați de Dumnezeu.

La final, părintele stareț Teodosie Pleșca a fost felicitat cu prilejul cinstirii sfântului ocrotitor, iar, la rândul său, clericul le-a mulțumit celor prezenți pentru împreuna rugăciune.

Date din Sinaxar

Era din satul Mogaris, din ținutul Capadociei, și se trăgea din părinți dreptcredincioși, Proeresie și Evloghia. A fost crescut de părinții săi cu bune obiceiuri și cu învățătură de carte. De foarte tânăr a primit treapta de citeț al bisericii și era iscusit cititor al sfintelor cărți către popor, ca nimeni altul. 

Deci, auzind în inima lui chemarea dumnezeiască de a ieși din țara lui și de a urma pe Domnul, a îmbrăcat haina și viața călugărească și a plecat la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde a dorit să-l vadă pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit sus, pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaște dinainte, și i-a binecuvântat calea, prorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple. Ajuns la Ierusalim, după ce s-a închinat la Sfintele Locuri, se întreba mereu ce fel de viață călugărească se cuvenea să-și aleagă: cea singuratică, a sihaștrilor, sau viețuirea împreună cu mai mulți călugări, stând sub îndrumarea unui conducător înțelept și luminat, adică viața de obște? Și, hotărându-se pentru viața de obște, a intrat sub ascultarea unui stareț, Longhin, cu bun nume și iscusit pe calea mântuirii. 

La porunca starețului său, Sfântul Teodosie a luat în grija sa o biserică aflată pe drumul spre Betleem. Simțind însă că laudele încep să-i schimbe inima, s-a retras într-o peșteră din munte, unde, la început, a primit ucenici mai puțini, apoi pe toți cei ce veneau la el. Cu toți acești ucenici, Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire aproape de Betleem, unde, pentru prima dată în Palestina, a rânduit toate după legile vieții de obște, de unde și faima lui de „întemeietor al vieții de obște”.

O viață aspră, petrecută în post și rugăciune

Mănăstirea lui era ca o adevărată cetate, cu patru biserici, trei bolnițe și locuințe deosebite pentru călugări și oaspeți de toate neamurile, câte erau acolo, viața desfășurându-se în cea mai desăvârșită tăcere și evlavie. Era o viață de înfrânare, de slujire a oamenilor și de rugăciune de zi și de noapte. 

Deși avea o vârstă înaintată, Sfântul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vieții sale petrecută în post, în priveghere și în rugăciune. Timp de 30 de ani n-a mâncat nicidecum pâine, hrănindu-se doar cu legume și ierburi sălbatice. Era foarte apropiat duhovnicește de Sfântul Sava cel Sfințit, împreună cu care a apărat Ortodoxia de rătăcirea monofizită, de severianism și de alte erezii ale vremii. N-a iubit bunurile pământești, ci totdeauna ajuta din ele pe săraci. 

Pentru acestea Dumnezeu l-a învrednicit de darul facerii de minuni. Astfel viețuind, s-a mutat către Domnul în anul 529, la 11 ianuarie, având vârsta de 105 ani.